astăzi a fost o zi minunată

Cu câtă determinare pot spune asta la finalul ei…

Sunt surprinsă însămi, fiindcă nu-s prea multe de genul ăsta. Uităm să mai fim buni, frumoși, mereu mergem încruntați fiindcă doar așa ni se adresează ceilalți. [ Cold ]

Și totuși… încă mai există toate ăstea!

Mi-e dor de oameni frumoși, de zâmbete, de ploaie, de natura care se deschide în fața omului, de câte-o perioadă de pace, de-un munte, de-un pisc pe care să întâlnesc oameni trăind în armonie. O Doamne, de când n-am mai văzut așa ceva…

de-o carte și-un ceai în cămara plină de cuie și șuruburi a tatălui și de pomul cu crengile sale atât de generoase care-mi scăpa soarele pe chip, pe când eram copil. Chiar dacă l-au tăiat, mai trăiește în mine!

Cea mai frumoasă zi s-a împlinit cu ziua celei mai dragi ființe din câte cunosc, prietenei mele așa Balconde specială, Gabi, căreia i-am promis – în mintea mea, ea încă nu știe – un ceai…

Cât de special să fie un loc… cât de mult poți crede că e special un loc? Atât cât te vindecă, cât îți deschide ochii deși nu ești în stare decât să-i admiri măreția. Așa am stat și nu m-am uitat la nimic, când de fapt m-am uitat la tot și toate, încărcându-mă, jurându-mi că mă voi mai întoarce, ca să mai prind odată lalelele, toporașii, veverița și liliacul… Să mai stau încă o dată sub umbrelă pe bancă și să mai zâmbesc să mă pot controla, oriunde îmi îndreptam privirea.

Veverița a apărut de nicăieri, s-a uitat la mine, a stat și m-a studiat puțin, iar după ce a văzut că nu eram gălăgioasă, a plecat țup-țup în treaba ei. A fost unica dată când am avut timp s-o văd, nesperiată de oameni… Și-atunci am înțeles că demult, animalele și oamenii erau prieteni buni. Dezavantajul de a trăi la oraș…

Nu mi-a fost dat să trăiesc zi mai frumoasă, în care să-mi înflorească chipul precum vedeam florile crescând. Și-am mai trăit momente special, dar niciunul nu mi-a semănat cu pur-și-simplu stat pe bancă, sub ploaie. Și mă bucuram că erau copacii între mine și oamenii grăbiți cu mașini pe care alergau șiroaiele.

Nu sunt făcută să trăiesc la oraș. Nu. Pentru că mă uit prea mult la oameni, sunt prea fermecată de orice, iar ei sunt urâți. Mă amețesc, mă distrag de la ceea ce merită în opinia mea. 

Cu siguranță mă voi stabili departe de atât zgomot.

Și n-am să-l uit pe tânărul om cărunt din trenul de Sinaia, coborât la Câmpina ce avea o expresie atât de senină, atât de distinctă de orice chip uman văzut până atunci. Atâta armonie era în sufletul lui, că dădea pe-afară, șlefuindu-i trăsăturile atât de frumos…

La Mulți Ani, Doamna mea…

Anunțuri

Împarte gândurile tale

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s