muntele

îmi amintesc cum am crescut că muntele câte-o săptămână pe an. mă gândesc acum cum ar fi fost dacă l-aș fi avut tot anul în brațe.

cineva spunea că s-ar retrage la Brașov. da! la munte…

ce-ți face muntele? asta – cine nu știe?!

îmi amintesc cum mă bucuram de fiecare ieșire „afară”. tot anul aveam marea, zburdam și-n 2 minute eram la malul ei, dar muntele, muntele avea alt efect asupra mea. marea mereu mă „legăna”… marea dezvoltă oameni filozofi. muntele îi face matematicieni, descoperitori, vertebrali, deosebiți de supraviețuitori, mai deosebiți decât oricare alții. marea îi face sensibili, subtili, eleganți. dar și muntele-ți dă eleganța sincerității.

poate vorbesc cu o atracție aparte spre munte, dar prin asta nu doresc să fur niciun merit mării, care m-a crescut în brațele sale. însă ca să devii prietenă cu ea, să-i cunoști toanele și să faci parte din lumea ei, trebuie să te depășești pe tine în simțiri… am avut revelații târziu față de mare, am înțeles-o târziu… după 16 ani.

muntele e mult mai prietenos decât marea.

dacă vreți muntele e tata și marea e mama. eu văd tații mai haioși decât mamele 🙂

vară de vară dacă nu plecam pe cărările lui o luam razna. devenise o obișnuință. creasem o dependență psihică de maiestuozitatea lui și față de starea unică de liniște, calm, dar mai ales stabilitate, echilibru și autocontrol și putere pe care le simți când te uiți în jur. am niște amintiri deosebite care au însemnat mai mult decât niște rânduri dintr-o listă cu x-uri. într-adevăr, spiritul mi-e șlefuit de către mare, dar visele-mi aparțin muntelui. mereu, așa cum l-am asemănat cu un tată, muntele a fost nebunul din spatele celor mai spontane decizii, entuziasmându-mă teribil. cumva toată viața și energia pe care o străbăteau ochii unui copil mic s-au adăpostit într-un singur cap. n-am să uit, deși nu îmi mai amintesc locul precis, o cascadă în vale, alături de colegi, printre frunze de vară luminate cum nu reușesc să găsesc niciunde pe internet, în vreo poză, chiar și ea editată. iubesc surprinderea momentelor de genul, dar mintea am simțit și-am știut întotdeauna că-i cel mai bun aparat de fotografiat. acolo, nimeni nu mai poate da erase 🙂 ultima oară când am mai plecat eram a 9a. mi-este atât de dor… m-am gândit să vorbesc cu profesoarele de prin micul liceu unde am învățat 8 ani să văd dacă n-au nevoie de un ajutor prin taberele lor… mi-e dor până și să mai văd atâția copii… n-am văzut muntele iarna, decât abia anul trecut, în ianuarie… m-am uitat la miezul nopții pe internet, apoi dimineața am plecat cu personalul, fără să spun nimănui, cu o sete teribilă. nu mi-a fost să dat să văd munții – și Doamne cât de frumoși sunt – niciodată, de la depărtare. dar i-am văzut din tren și-am rămas cu gura căscată, la propriu. e ceva ce n-ai cum să uiți. o chestie albă care atunci când începi să înțelegi ce înseamnă de fapt, nu mai poți să te mai întorci în rațiune – avalanșa de bucurie ți-o ia înainte. și mai e ceva ce ascunde masivul de la Straja: un camp, unde pe vremea aceea m-am cățărat de 2,5 ori pe stânca de 30 m… nu-i mare lucru pentru oamenii care fac asta așa cum eu mănânc pâine, dar pentru mine a fost acel moment din câteva în toată viața, care te marchează pentru totdeauna. când se întâmplă să am o problemă ce vreau s-o depășesc acolo îmi pop-ește mintea.

de-asta e important să dăruiești amintiri de-ăstea copilului tău. importante sunt legăturile minții, nu banii. iar chiar și cel mai chinuit copil se poate vindeca prin asemenea momente în care muntele își vindecă pruncii… când își face treaba, când îl lași să își facă treaba.

altcineva povestea că atunci când a ajuns cu copiii la mare – lucrează în domeniul delicvenței juvenile, unul dintre ei s-a pus în genunchi și având lacrimi în ochi, a sărutat nisipul, s-a ridicat cu ochii înapoi spre mari și i-a dus spre cer, rostind: „Doamne acum pot să mor! Am văzut marea.”

ne e greu să credem că există oameni așa. păcat de banii aruncați mereu fără de gând pentru un viitor mai bun, prin ajutorul celor care nu-i au…

nu știu să schiez, dar așa mi-ar place să mă chinui încercând să învăț, să gâfâi, să ajung cu vârfurile părului ude la un ceai cald, să am nasul roșu. n-am trăit încă toate astea.

amândouă au farmecul lor, dar parcă simt că muntele mă cheamă la el tot mai mult…

și totuși abia aștept să ajung din nou, după 3 ani, la mare… acasă. verile dintre anii de facultate le-am petrecut pe câmp, la planoare 🙂 e frumoasă și viața de aerodrom… vis împlinit cu adevărat în altă țară poate, altcândva, pe banii mei, cu cel mai mare dor și drag.

Anunțuri

Împarte gândurile tale

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s