oameni

majoritatea pe care-i întâlnești se comportă, cam, după simple două tipare: zâmbesc, sunt grozavi de bine dispuși să te cunoască/revadă sau sunt precauți, vor să scape de conversație într-un timp rezonabil, atenți să nu-și arate arama și mai ales să nu facă afirmații.

când vorbești despre alții cu oameni, mai observi o altă caracteristică a lor, a majorității – de data asta nu mai există categorii. există doar oameni intelectuali, controlați și deschiși la minte, care nu vor ataca subiectul discuției.  asta nu e o categorie, e un mit uneori. categoria – ceilalți sunt cei care în momentul 2 au grimasa specifică pe față „cine mă ăla?.. a păi ăla e..” și-ncepe discursul.

stau și îmi pun întrebări despre libertatea de expresie și despre dreptul la opinie, dar aici e vorba de cum îmbraci lucrurile ăstea.

mă dezgustă când omul își arată adevărata față, fiindcă niciodată nu există ceva frumos mai apoi. nu se întâmplă ceva bun după.

atunci apare un tip specific de dezamăgire, care mă irită și mă face să îmi încordez maxilarul.

problema cu oamenii e că fug după alții care par mai frumoși, dar deși am avansat atât de mult tehnologic, câte progrese sau câte articole despre revoluțiile din sfera științei psihicului și transformarea acestuia în comportament exprimat (sau nu) ați citit în ultima perioadă? ne-am obișnuit să spunem despre creierul uman că este cea mai deosebită mașinărie construită vreodată de natură, dar am rămas la faza de gură-căscată! am încetat cercetarea de dragul prevenirii folosirii lui drept armă de distrugere în masă? tocmai asta s-a întâmplat : )))) și distrugerea poate lua atâââtea forme.

mi-amintesc de o colegă ce mi-l povestea pe Bendeac -nu știu mai nimic despre omul acesta. l-a auzit într-un interviu cum povestea despre cum mergem la întâlniri: ne punem cele mai frumoase haine, ca să impresionăm femela, apoi treptat ne „comodim” și începem să fim neglijenți cu purtarea hainei noastre. când aceasta cade de pe umerii noștri, se întâmplă ceea ce trebuia să existe de la început: dezamăgim, suferim și noi – uneori, devenim mincinoși – etichetați – și toată magia dispare. de ce mai facem asta?

: teama de a fi singur în cele mai multe zile din viață, teama de a ne asuma o (long-life-) identitate, teama de a fi muscați de alți prădători citadini.

a fost un fenomen care a s-a resimțit și a mișcat câteva spirite – și-l cunoașteți mulți. prietenii au devenit doar „de pe facebook”.

am cunoscut pe vremea când activitățile în aer liber erau ocazii de interacțiune umană reală, un om care a ajuns în State acum. Francisc. pleca cu bicicleta sau pe jos sau cu orice avea la îndemână să-și vadă prietenii sau oamenii la care se gândea, ori de câte ori simțea nevoia. dacă vreți numiți-l rețea de socializare ambulantă, dar era opusul a ceea ce azi observ peste tot.

aseară eram într-o cafenea dintr-un vestit mall din București, plin de oameni de duzină de altfel, probabil ca și mine. se așează ele la masă și ușor poziționează aparatul pentru o poză. nici bine nu erau puse paharele pe masă, că au postat pe facebook și analizau mai apoi like-urile.

știu că acest subiect este expirat. ai răbdare. are rostul său povestioara cu ele.

e singura și cea mai importantă grijă a ta, în momentul când savurezi alături de cineva o cafea/ceai, să faci poza respectivă și să o pui pe Facebook? atât de important și atât de definitoriu este pentru seara respectivă acea poză?

în loc să sorbi cu adevărat din omul din fața ta tot ce are mai frumos și mai spectaculos, zâmbetul său, privirea, detaliile feței, să-l rogi chiar să-și dea jos ochelarii ca să-i vezi cu adevărat culoare ochilor, te mulțumești mai rău ca un sclav cu o poză și un check-in și apoi x-urile de like-uri.

știi cu ce e mai presus un sclav decât acești oameni care preferă aceste comportamente moderne la nivel social? sclavul realizează că e sclav. în sinea sa conștientizează că-i înrobit. luptă, chiar dacă nu o face practic, contra ideii. iar dacă viața sa se termină în sclavie, termină prin a spune cuvinte pe care azi tu doar le citești într-o poză, făcută din câteva efecte pe-un fundal care te face pe tine să crezi că are ceva în comun cu ceea ce s-a scris pe ea. culmea, tot pe facebook.

nu are importanță numele. poate fi înlocuit. e irelevant despre ce rețea vorbim. fenomenul contează.

diferența dintre tine și sclavul respectiv este mai semnificativă: el face viața, tu o citești și nu o înțelegi nici 1 %.

acum nu o să intru într-o polemică despre care are merite mai mari – cititorul sau protagonistul poveștii despre care citește.

nu ești niciun strop din sticluța mică în care se țin substanțele tari. ești diluat de absolut tot ce e la modă din ce în ce mai tare, până efectiv nu se recunoaște în tine decât puternicul parfum de alcool sau apă, depinde ce consumi.

ceea ce mă dezgustă e cum înlocuim viața noastră cu niște așa-zise vieți. nu te poți numi sclavul internetului sau rețelelor de socializare. sclavul = trudă, durere, muncă, chin, traume, frământări psihice cel puțin… sclavul = rob.

nu ești sclav pentru că ești robot.

iar dezgustul meu poate fi lăsat la o parte. hai să vorbim serios. fără emoții.

problema ți-al pune-o așa: cât contaminezi în jur? ce efect are comportamentul tău asupra celorlalți „prieteni”? crezi că ceea ce duci cu tine zi de zi e sănătos? cât timp te vezi prins în acest tip de comportament? cât de mult îți aloci timp efectiv – zilnic – pentru ați face poza perfectă care să atragă numărul de like-uri scontat de tine? cum crezi că te definește sau ce crezi că lasă în urmă un asemenea comportament, vorbind din punctul de vedere al „laudei” personale față de un om interesat de tine? ce memorii ai din momentele când te-ai comportat astfel? cât la sută din discuțiile ușoare pe care le porți cu partenerii tăi în acest timp- dacă vorbiți între voi, reții? ți s-a întâmplat să simți că ai reținut vreo informație interesantă, după propriul sistem de judecată? dacă da și dacă ai mers să povestești altora, cum au reacționat la auzul acesteia – li s-a părut și lor la fel? pentru ce perioadă de timp și-au pus amprenta acele informații aflate/discutate/împărtășite asupra ta, adică cât de multă similitudine există între cantitatea de informații disponibilă unei povestiri relativ recentă după întâmplare și una realizată la câteva luni/ani după (depinde într-adevăr de capacitatea de memorare și cantitatea naturală de detalii ce pot fi stocate de individ și mai ales contează cât de doritor este sau cât de învățat este cu acest proces, dar pentru mine contează și e suficient primul răspuns sau primul instinct ce-l are cineva referitor la întrebarea mea) ?

de ce unii dintre noi își aduc aminte constant de alții, pe care apropo îi tot vede pe facebook, dar cei din urmă nu-și aduc aminte de cei dintâi? curiozitatea mea dorește să treacă peste interesul-poartă-fesul. deși e un răspuns banal, simplu, la îndemână – nu mă mulțumesc profund. de ce? tocmai datorită primului tip de comportament pe care l-am menționat la începutul postului. să spunem că vorbim despre 2 luni. 2 luni de interacțiune zilnică cu membri unui grup – 20 oameni. o interacțiune bogată. ești cu ei, mai migrezi ba în mijloc, ba la periferie, important e că te știu, ușurel încep să dezgroape mamutul de sub carapacea ta, tu le mai afli câte-o culoare preferată sau o activitate sau un sport. dispari din peisaj. după 2 luni, ca peste tot, mai ții pe facebook legătura cu unii. după mai multe luni, vezi că doar tu pare să-ți mai amintești de ei. să fie oare acesta motivul?

a, și auzim veșnic scuza spusă mai tristuț – a, să știi că eu nu prea sun… pe bune, atunci ce valoare a avut ajutorul celuilalt? te-a ridicat, n-ar fi trebuit să însemne ceva? știu, trăim capitalește.

știu că lumea cunoaște multă lume. dar de ce lumea aplică o față mult prea prietenoasă dacă știe oricum că această piesă durează puțin? doar de dragul de a se simți bine? și cum rămâne cu dezamăgirea… conștiința… identitatea… aprecierea unor ochi străini…

Un singur Om în viață mi-a spus ceva cu adevărat frumos: Ești genul acela de prietenă care.. chiar și dacă nu am vorbit și nu m-am văzut deloc deloc.. chiar și 10 ani de zile, dacă ne revedem într-o zi peste 10 ani, pot să mă comport și să vorbesc la fel în fața ta.

I-am spus Om pentru că și-a croit singur o categorie aparte.

bucuria face ca peste 2 ani și jumătate de nici cel mai mic zărit sau vreun răspuns pe facebook, nu telefon, nu sms, și-a dovedit calitatea! probabil oamenii de genul ăsta se cunosc de la o poștă 🙂 a contat ce mi-a zis, m-a surprins, dar m-a uimit atât de frumos când am realizat că ceea ce spusese cu atâta vreme în urmă se împlinea. datorită lui – fiindcă deși suferise schimbări, ca tot omul, principiile sale se regăseau în oglinda prezentului apropiat.

sunt atâția care le ascund frumusețea.

Anunțuri

Împarte gândurile tale

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s