măști

astăzi voi vorbi despre acei oameni care fac eforturi și cărora le voi închina recunoștința mea, aici.

mulți dintre cei pe care-i văd se descurcă, se încurajează probabil în oglindă dimineața și se duc la muncă, își văd de viață, încercând s-o trăiască. e un comportament atât de vechi, poate că nu-i place sinelui să se vadă supărat, poate că nu-i place altui sine, iar sinelui principal nu-i place atenționarea prin tot felul de întrebări a celuilalt că a observat starea lui, poate că sinele nu se vrea chestionat deloc, cert e că ne punem măștile robotic. și ce altceva să facem?

există puțini oameni cărora le mai scapă uneori din pahar acea picătură, care așternută pe chip, te face să-ți furi puțin din suferințele celuilalt, de la distanță, fără să-l deranjezi. oamenii aceștia nu s-au osificat suficient cu masca lor. nu le aparține pe chip cum stă montată pe clădire placa comemorativă. de-asta îi admir și-mi bucură ochii. fiindcă nu s-au transformat în acei oameni cu duble vieți, ce niciodată nu-i cunoști. unii oameni au ajuns atât de bine să joace „teatru stradal” încât niciodată nu te gândești că pot să simtă altceva decât bucuria vieții, bucurie de a trăi, bucurie de orice gen. dar nu e o bucurie pe măsura semnificației cuvântului. nu o văd astfel. când ești fericit chiar și când în jurul tău e haos, e o realizare personală demnă de consemnat, dar oare cât din altruismul sinelui s-a vândut pentru asta? cât de egoist devii la schimb? și-ntotdeauna am zis că e bine să cunoști extremele ca să înțelegi ce e de fapt mijlocul, pentru mine însumi. bucuria resimțită departe de alții e așa cum bine citisem undeva: cu cât reușești călcând pe alții în picioare, dacă vei cădea te vei întoarce peste ei și atunci mai na bucurie, dar atunci când nu te ridici peste ei și încerci să faci ceva și pentru ei, te regăsește atât satisfacția cât și aprecierea/prietenia lor.

dacă Dumnezeu nu le dă fericire, și-o fac ei. și pentru asta scriu azi despre ei. mă bucur că existați și că rămâneți oameni, imperfecți, perfecți exact așa în imperfecțiunea voastră. mă plec în fața voastră, cu admirație.

dacă n-am mai avea grimase și expresii faciale ce s-ar întâmpla?

și până la urmă e vorba și de sharing-ul ăla de informații non-verbale: poate dacă cineva te vede mai trist îți va zâmbi, dacă mai sunt oameni care fac asta (cel puțin în orașul ăsta unde stau acum lumea nu face așa ceva și nici nu sunt veseli deloc, mereu sunt „singulari”)… am văzut chiar unii pe stradă care se apropiau de ceilalți și îi întrebau dacă le este bine sau rău, ceea ce mi s-a părut de domeniul secolului trecut, având în vedere că oamenii au început să fie din ce în ce mai conservatori cu spațiul personal și cu securitatea personală. 

să fim atât de protectivi cu sinele nu știu dacă e o soluție. dacă sunt așa, devin mai crizat când cineva îmi încalcă spațiul personal (atât de des amintit și invocat – mă enervează!!!!)(ce-ar fi să mai construim și spații comune?, ah?..??), fac din ce în ce mai urât când o babă se hâșcâie de mine în autobuz, dar ea nu e tot om?… țineți minte cum făceau oamenii când nu aveau suficiente informații despre metodele de transmitere a HIV și auzeau că cineva din preajma lor are așa ceva. unii fac și acum tot așa. acum noi vrem ca lumea să se comporte exact așa cu noi, deși nu avem HIV.

mi se pare că ne scade toleranța, deși avem tot mai multe informații despre asemănările dintre oameni.

Anunțuri

Împarte gândurile tale

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s