de ce e România altfel.

nu, nu vorbesc despre cartea cu același titlu.

gândurile ce le așez sunt măcinate, așa cum rumegă o oaie în continuu. am stat și-am tot dat târcoale întrebării dacă merită sau nu să postez asemenea povestire, pățită în urmă cu doar câteva ore.

și mi-am spus că da, merită. fiindcă ceea ce am de zis e important. cel ce vrea să audă și să înțeleagă va ști cum să facă asta. cel ce știe deja, se va simți cel puțin susținut și înțeles.

fac o facultate. ultim an. despre tot ce se întâmplă acolo, aveam de gând să fac un film și să-l pun undeva, drept manifest, dar asta e altă poveste. ce sens avea? poate unui singur copil care are să dea peste el din greșeală i se schimba viața în bine. măcar pentru el merită acest demers. dar asta e altă poveste.

printre încercările eșuate, și veți afla de ce le spun astfel, ale profesorilor de a ne face să ne adaptăm sau să încercăm măcar să funcționăm după regulile din străinătate, se numără lucrul în echipă.

nu sunt făcută pentru așa ceva. de ce? e simplu. nu-mi trebuie 7 ani să gândesc ceva și nu-mi trebuie alți 100 să pun în cuvinte acel ceva.

echipa drăguță a fost pusă să dezvolte un proiect, plecând de la identificarea unei probleme în societate și prin acel proiect – conturarea cât mai practică a unei idei care să rezolve acea problemă identificată anterior.

se face echipa, sunt cuprinsă în ea. se ajunge la etapa de ales idei. se vine cu idei care mai de care mai interesante sau mai neinteresante. se alege ideea mea. nu are importanță despre ce e proiectul conceput. fie vorba între noi, poate într-o zi îl voi pune în aplicare. asta după ce termin această porcărie de facultate. apropo, de ce spun acest lucru, mai ales în contextul acestei specifici povestiri – pentru că tot ce am scris sau am conceput sau am lucrat sau am închipuit sau am rezolvat pentru proiectul cu pricina vine din afara ariei școlare! absolut tot! fiecare cuvânt sau informație.

cam lungă introducerea. dar merită ca să înțelegeți de ce scriu despre toată tărășenia.

ajungem în etapa finala a semestrului I. nu sunt trecută pe proiect pe semne că nu mi-am făcut timp să mă reunesc cu echipa și că nu am muncit. corect, au dreptate. nu mă exclud totuși din proiect, aflu azi – pentru că liderului de echipă i „s-a făcut milă de proastă”. replica mea – nu cred că eram proastă din moment de v-am furnizat ideea de proiect.

vine semestrul II și mă implic, atât cât reușesc. vin la întruniri, aștept oamenii să vină de prin oraș și câte o oră și jumătate și mi se aruncă în față că nu am muncit deloc. ok. mă bucur că ați avut pe ce muncii. se termină semestrul II și lumea intră în panică pentru că exact cum face orice student de la noi din țară, aproape orice – apare graba că mai e o singură zi și noi trebuie să facem multe teme rămase nerezolvate de săptămâni întregi, fiindcă a fost Paștele, a fost 1 Mai și tot așa.

nu mă duc la un examen ieri – rămân cu o restanță în plus, fiindcă mi s-a urlat în telefon că trebuie să mă prezint neapărat pentru lucrul în echipă. comentariul făcut când am ajuns în sală? – „așteptăm un lider.” (decideau ce tip de echipă sunt, după o listă trimisă de profesor)… mă comport normal așa încât să asigur liniștea și eficiența în câteva zeci de minute petrecute alături de ele.

între timp mă izbeau întrebări de genul: dar voi ce știți? cum să te gândești la asta? cum să însemne așa ceva când însuți denumirea îți spune unde anume să îți îndrepți atenția? voi ați citit ce-ați scris? voi v-ați uitat pe temele făcute de mine? răspunsurile nu-și au rostul, se găsesc incluse în ce voi scrie mai jos.

aseară dau de o durere de cap. rezolv ce le spusesem că fac ieri, pe parcursul nopții. pun pe grup. sunt sunată de una din echipă pe la un 11-12 azi. nu eram acasă și examenul ce consta în prezentare era la 4. era timpul meu liber. vorbesc cu ea că voi fi în fața unui pc la 2.

ajung la facultate la 4 și 10 max. încep să se uite pe proiect și să-l spicuiască. mă uit la ele și le spun… „ați citit proiectul?”. urmează o discuție aprinsă în care sunt atenționată că n-am dreptul la nicio pretenție. și multe alte atribuiri care mi-au dovedit încă o dată concluziile acestui post.

problema apare când ele constată că un tabel nu e inclus în proiect. sarcina mea pomenită mai sus era să definitivez forma print a proiectului, completând baza dată de profesor. acel tabel nu încăpea decât într-un format special de print, pentru care nu dispuneam de fonduri ca să-l scoatem imprimat.

iau proiectul de pe semestrul I și descopăr foarte multe idei neînțelese, locuri unde s-a bătut câmpul și evidentul fapt că fetele habar n-au pe ce lume trăiesc. mi-o dovedește scena următoare: pun pe grupul de discuții arhiva cerută în telefonul de la 11-12, așa cum căzusem de comun acord cu colega, la ora 2. nu este verificată și văzută postarea mea, mai mult, mi se reproșează că eu nu am verificat dacă colega ce-a cerut acea arhivă a vizualizat sau nu postarea.

încep să vorbesc că dacă acel tabel va fi solicitat de profesor în mod special se poate găsi în locația files. greșeala mea că am denumit locația cu același nume cu secțiunea Files din grupul de facebook. ne certăm jumătate de oră că respectiva nu găsește documentul cu pricina. îi iau smartphone-ul din mână și îi arăt arhiva. o deschide și primul lucru pentru care îmi urlă în cap este că în ea este doar fișierul bun de print. deasupra lui, mare cât degetul meu stătea folderul files în care se aflau mai multe teme, printre ele și cea necesară.

cât de ignorantă să fii încât să nu vezi tot ce are o arhivă? cât de ignorantă să fii încât să lași pe mâna unui om un proiect întreg și să ai așteptări să nu te trezești cu surprize?

persoana care a dat-o rău în bară cu episodul ăsta nu știe să redacteze corect în word, folosește reguli de tastare care nu-și au niciun sens și a considerat just să își exprime furia pe documentul meu ca fiind nearanjat și nespațiat corespunzător, fonturile fiind diferite și așa mai departe. întrebarea mea a fost simplă: voi ați lucrat să editați un document word de pe un telefon mobil??

nu am un smartphone, dar nu-mi trebuie unul ca să-mi dau seama că există niște diferențe serioase de încadrare a tuturor documentelor, dpdv vizual și al aspectului, mai ales când e vorba de forma print, între așa ceva și un pc.

nu m-a deranjat că am fost făcută proastă, fiindcă nu sunt, nu m-am simțit niciodată astfel și a dovedit-o faptul că dețineau pe lângă lipsa de coordonare și de profunzime pe care au avut-o în cadrul echipei, de la făcut teme, până la gestionarea unor situații și întrebări pe care mă sunau ca să le clarifice, deși eu nu fusesem prezentă la ideile lor!. nu m-a deranjat că mi s-a vorbit ca pe maidan, cum de altfel se obișnuiește a se practica la o facultate unde studentele sunt din mahala, venite la București să se emancipeze, nu m-a deranjat că mi s-a spus că nimeni nu mă vrea vreodată în echipa lor, fiindcă mi s-a dovedit a nu știu câta oară că a fi diferit înseamnă a fi de cele mai multe ori mai bun decât tot ce e în jurul tău, tocmai prin ceea ce am spus la începutul postului – cât am nevoie să..

gândurile mele s-au transformat în întrebările următoare: ce cerințe să ai de la niște persoane care după 3 ani de facultate în care și-au redactat zeci de lucrări după aceleași norme academice – explicate și para-explicate de fiecare profesor care a avut grijă să ceară așa ceva, încă nu știu să scrie corect un document în word? ce poți să le ceri unor fete care tot ce-au făcut de când au apărut telefoanele de ultimă generație a fost să le țină în mână, în timpul cursurilor și să șoșotească pe seama postărilor colegelor sau să își dea check-in-uri la greu?

lucrurile sunt mai grave de atât.

ajungi să defilezi printre oameni care seamănă tot mai mult cu modelul de competent/ă ilustrat mai sus. de fapt e un model de incompetent. dai de echipe în care găsești sugative și în care muncești ca bezmeticul și ești răsplătit cu o etichetă care ar trebui să și-o lipească pe peretele din cameră, poate așa s-ar mai schimba ceva. am auzit în ultimele 2 luni cel puțin 3 discuții în care oamenii aveau grijă să-și ilustreze frustrarea pe față exact vis-a-vis de genul ăsta de idioți – cum spuneam, oameni cu multe idei, nu altceva. acești oameni nu mai sunt răzvrătiți sau revoluționari degeaba. nu mai pot fi acuzați că sunt impertinenți. nu! se luptă pentru drepturile lor, oriunde, oricând. pentru că cele 4 fete care acum câteva ore insultau, vor insulta și se vor comporta exact la fel și peste 10 ani. nimic nu le va schimba comportamentul în societatea românească. și sunt foarte sigură când spun așa ceva!

am încetat, deși am ținut cu dinții să continui să cred, că în țara asta mai există elemente care să te schimbe. da, te schimbă, așa cum mă schimbă și pe mine, făcându-te să te închizi, făcându-te să devii din ce în ce mai „tu cu tine”. fiindcă nu ai loc de proști! asta-i problema.

despre oameni de tipul ăsta, care fură idei și care se fălesc cu munca ta aud povestind și oameni de 50-60 de ani. așa suntem construiți ca nație și ne arătăm fața exact în momente de genul. nu facem altceva decât să lingem în fund când trebuie, iar când nu ne place gustul, pac, trecem la mușcătură…

acest lucru mă scârbește. acest lucru mă face să nu am nicio considerație față de niciun român până în momentul când îmi va arăta un contra-exemplu, fabricat din mâinile sale, în fața mea. refuz să mai văd ceva frumos în români, pentru că nu e nimic frumos de văzut. ce văd frumos, e doar în mintea mea, iar asta spune despre mine ceva, nu despre ei.

am devenit plante carnivore, drăgălașe la exterior și ale dracului pe interior. sau eram așa. nu știu. bine ai venit în lume, i.!

faptul că încă e adevărat bancul spus de cineva mă face efectiv să privesc în urmă cu un extrem dezgust.

S-a dus Dumnezeu în inspecție în Iad. Vroia să vadă ce mai fac națiile, cum o mai duc pe-acolo. Lucifer îi prezintă fiecare nație în parte cum o duce în Iad. Se duc la cazanul cu englezi, văd un ditamai gardianul din fosta gardă a reginei la gura lui, cel mai al dracului vreodată, văd apoi americanii, cu cel mai al dracului pușcaș marin cu cuțite în dinți etc, văd apoi pe ruși cu cel mai viclean și nesimțit spetsnaz, fiecare păzându-și oala, împingându-i pe cei din nație înapoi în cazan. Și desigur, ultimul cazan – ajungem la români. Iar la români nu era niciun paznic. Și întreabă Dumnezeu: „Băi Satane, dar aici de ce nu e niciun paznic? De ce nu pui un securist, un spp-ist, doar e România..”, iar Lucifer răspunde: „Păi nu.. că aici nu trebuie paznic, că aici se trag fiecare unul pe altul înapoi în oală.

vom continua să trăim într-o țară măcinată de oameni proști, nepregătiți, ignoranți și nu cred că vina mai aparține profesorilor. nici măcar mamele nu mai pot fi acuzate că nu și-au educat copiii corespunzător. dacă tu vrei să fii o vacă, ești o vacă.

de-asta țara asta nu finalizează cu adevărat vreun proiect de progres. și am întâlnit oameni de acest tip peste tot: școală, voluntariat, muncă…

cu oamenii de genul nu merită să ai atitudinea în care spui că lasă, că nu trebuie să-ți bați capul, că proștii rămân la fel. pe oamenii de genul merită să-ți consumi energia, fiindcă există cel puțin un inteligent undeva mai departe de tine care va avea nevoie de partea ta de adevăr, de informații juste și altfel decât tot ceea ce se manipulează în scopuri „nobile”… merită să-i faci una cu pământul și să pleci cu capul sus, pentru că nu… suntem într-o junglă, ce mama dracului nu?!

nu știu dacă chiar atât de în serios ar trebui să ne luăm rolul de justițiar al dreptății, dar cu siguranță merită să-i pui la punct pe fiecare comentator „sportiv” (de la cât efort consumă să gândească cu mintea aia dereglată afirmații ce sunt lipsite de autoevaluare, de simțul responsabilității și noțiunea de respect față de sine și implicit față de celălalt și de evaluare onestă – dacă știm să definim acest termen, a oricărei mici implicări avute) din țara asta. dar eu deja vorbesc idei aici… prea greu de priceput.Imagine

nu am să tac din gură în momentul când nu mi se va face dreptate niciodată în viață. nu-mi pasă de sfatul mamei, care-mi spunea mereu că voi pierde în viață dacă nu voi lăsa de mine.

lași de la tine când ai un om de valoare în față, nu lichele ca ăstea. și asta n-am zis-o eu. e din folclor deja.Imagine

oamenii de genul merită să meargă pe străzi cu capul între oglinzi, într-o zi se vor sătura să se tot admire și va începe calvarul pentru ei, căci vor vedea cât de hidoși sunt.

mintea-mi spune… crezi tu?!

Anunțuri

O părere la “de ce e România altfel.

  1. Pingback: sisteme | trecător pe drumurile altora

Împarte gândurile tale

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s