am uitat unde eram

nu contează ce e acolo, contează cum ești tu fiind acolo, cum te comporți și ce faci când ești acolo – diferit față de aici, oricum.

au grijă oamenii să te tragă înapoi spunându-ți că acolo nu sunt câinii cu covrigi în coadă, dar nu asta reprezintă esența lucrurilor. nu ar trebui să-mi rămână în cap așa ceva.

ar trebui să-mi dau seama cât de important e să ajung acolo. fiindcă știu cât de diferită sunt eu față de toți ceilalți din jurul meu, o văd mereu – zi de zi, oriunde merg, oriunde ajung, iar problema nu e în faptul că sunt diferită, problema e în faptul că plec capul, ochii, urechile și mai ales îi las să mă pătrundă cu spusele lor înghețate și pline de invidie, tocmai pe acești „la fel”.

odată ajunsă acolo mă voi descurca pe atât de diferit pe cât am fost diferită față de toți cei din jurul meu. am făcut lucruri diferite și grozave cândva, înainte să ajung aici unde mă aflu acum și eram apreciată, evaluată pozitiv, vorbea totul din mine și despre mine numai la superlativ și pozitiv. lucrurilor chiar le dădeam nuanțe și le potriveam cu peisajul, oriunde mergeam. funcționam după zicala „omul sfințește locul”.

reprimarea și încătușarea pe care am trăit-o acești trei ani nu-și are rolul și nu voi încerca niciodată să mă gândesc la vreo întrebare legată de acest subiect. știu doar ce trebuie să fac.

când sunt prea mulți câini în preajma ta, fugi!

am nevoie să ajung acolo și să văd ce pot face.

acolo am nevoie să las urmele acestei perioade bine de tot în spatele meu, fiindcă mie nu îmi mai dau voie să mai cad.

m-am săturat de mediul instabil de aici, de îndoielile pe care le simți la fiecare colț, de nu-urile oamenilor care sunt prinși în rutine toxice, din păcate pentru ei căci nu toți sunt incapabili sau fără inteligență. m-am săturat ca de prea multe ori să mă cuprindă un sentiment pe care nici nu știu cum să-l numesc: frica de lucruri mari, frica de eșec, frica de a mă înfrunta cu ceea ce merit și ceea ce visam odată cu niște ochi atât de flămânzi în vise, dorințe și competențe pe scară largă. … cert e că mereu mă cuprinde un fel de greață pe gât, iar degetele-mi tremură fără să-mi tremure, ca și atunci când știu că am atins nivelul predecesor clătinatului și amețelilor de la fumat (doar dintr-o singură țigară).

îmi pare rău pentru toți oamenii care-i voi lasă în urmă.

dar au fost atâția la nivelul cărora m-am coborât, ca să-i ajut să urce.

în România te lupți oriunde. cea mai toxică luptă pe care am dus-o a fost cu oamenii. mereu încercând să-i fac să vadă lucrurile mai profund, mai înțelept, să-i fac să vadă imaginea de ansamblu, să-i fac să le pese, să-i ajut să vadă anumite chestii prin care să crească însăși… poate unicele metode prin care am făcut ceva au fost despărțirile scurte, acide, dureroase și ale dracu. de orice formă, față de oricine. iar dacă chinul nu a mers, atunci nimic nu a mers. toți vor să se dea cu capul de sus. atunci nu îmi vor simți lipsa și nu mă vor acuza că i-am lăsat în urmă. end of story.

problemele pe care mi le-au implantat situațiile ce le-am trăit sunt ca niște coșmaruri avute de un soldat, după ce s-a terminat războiul și a ajuns acasă. tot ce am nevoie e extrem de multă lumină.

m-am săturat să lupt în lanțuri, să nu pot să fiu eu, să fiu denigrată de niște persoane care nu sunt nici cât negrul sub unghie pe care niciodată nu l-am avut și m-am săturat de acel feeling când îți pui problema dacă ești în stare, când începi deja să te vizualizezi cum cazi, acolo. nu, nu îmi doresc asta. sunt mai mult de atât!

am trei oameni în viață cărora trebuie să le mulțumesc pentru că îmi povestesc că în altă parte se poate. nu-mi povestesc cum e sau cum nu e. ci îmi povestesc ce pot sau nu pot face (cam puține la categoria asta din urmă, foarte puține). important e să ajung acolo…

mă trezesc dintr-un somn lung și sunt furioasă. dar e momentul perfect!

iar dacă vor fi lucruri care în viitor mă vor face să gândesc că nu le-am făcut cum trebuia la timpul lor, că le-am pierdut valoare din tabloul mare – nu va fi locul vreunui regret, ci doar momentul de a acționa. uneori e mai bine să gândești mai puțin. doar uneori.

Anunțuri

O părere la “am uitat unde eram

  1. Pingback: dacă nu e, nu întotdeauna putem face | trecător pe drumurile altora

Împarte gândurile tale

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s