ce nu are sens

nu au sens seminariile de dezvoltare personală și echipele.

seminariile de dezvoltare personală mi se par gargară. punct. niște chestii în care te duci și faci pe bețivul anonim și dă revelația peste tine. haideți fraților.. pe bune?! se numește personal că trebuie să fie personal, făcut tu cu tine, fără să te judece ceilalți. oricum o fac. eu nu înțeleg de unde atâta smerenie și înțelepciune și de unde atâta chinuială să deprinzi omul să facă niște procese introspective și să-și găsească zen-ul, când totul se rezumă simplu la a vrea sau a nu vrea și la a i se stârni interesul din proprie inițiativă. dacă te crezi șmecher cu inițiativă, aplică-ți-o pe tine. 1 din 100 oameni e mai dezghețat la minte și tu vrei să tragi gorilele din grotă după tine… pui pe niște studenți amețiți, abia ieșiți din Kultur Haus să facă dezvoltare personală, să te ajute să-ți rezolvi problemele cu tine… zeeen… o laie! sunt câțiva psihanaliști deosebiți pe pământul ăsta și asta e. dacă ai ocazia să-i citești foarte bine. dacă nu, stai dracului acasă și apucă-te de șah.

dacă ai ghinionul să te naști sub o umbrelă gri, nu încerca să o cureți. încearcă să o vopsești.

decât să mă duc la un căcat din-ăsta de dezvoltare personală, mai bine citesc o carte bună. de ce să stau să comunic cu niște oameni care nu mă cunosc, care vin cu experiențe total diferite de ale mele, care vorbesc despre general din particularitatea lor de viață și care vor sfârși prin a mă eticheta într-un fel sau altul… pentru ce anume să stau să mă spovedesc lor?

n-am nevoie să mă joc cu bețigașele la vârsta asta, dă-mi o călătorie și atunci am să văd „dezvoltare personală” – de fapt ca multe altele, în România, e o exprimare pompoasă pentru ceva ce nimeni nu înțelege dar i se pare cool… așa cum sună și titlul facultății pe care am urmat-o… nimeni nu știa cu ce se mănâncă, drept urmare, mâncam cu de toate… un fel de liceu prelungit…

exact cum e și cu echipele… la facultate ne tot punea să lucrăm în echipe. sunteți idioți?? vreți să terorizați studentul. „-DAaaaa!”

bineînțeles că da. îl puneți să lucreze în echipe de căcat, cu oameni de căcat, unde unul trage sfoara și alălalt se uită după ciori, unde se trezește câte-o dobitoacă să comenteze că ea/el va avea restanță fiindcă lucrul în echipă nu a fost gestionat corect din punct de vedere temporal și se mai trezește altă dobitoacă să i-o spună intelectualei cu limbaj academic să se ducă dracului!

unde să înveți în echipe de genul care e responsabilitatea ta? unde să înțelegi care ți-e locul, rostul, paragraful, când trebuie și nu trebuie să vorbești în numele celorlați? unde să capeți cunoștințe despre funcționarea unei echipe și cum să te armonizezi cu ea, când peste tot în mediul universitar lucrurile se fac în ultimul moment, de către o persoană, maxim două și scrisul e făcut pe grabă, superficial de cele mai multe ori. dar e bine că așa are proful ce spera la mai mult…

sfinte sisoe pentru nimic în viața asta nu m-aș face profesor. și când mă gândeam că vroiam să fiu trainer, să lucrez cu oameni, să îi ajut, să îi încurajez să se dezvolte bla, bla.

urăsc construcții verbale de tipul „dezvoltare personală” .. păcat că nu-mi mai vin în minte pe moment altele. dar le postez în comentarii… merită! păi, nu?!

cu cine te coordonezi în echipă? cu tine? a da. știam. sunt o extraordinară coechipie când echipa întreagă sunt doar eu.

e minunat cum oamenilor le plac cuvintele… folosesc atât de mult cuvinte pentru atât de puține lucruri.

nu mă ajută să vorbesc despre ce am în cap, mă ajută să acționez pentru a face ceva din ce am în cap. e simplu, dacă cerebelu’ te deranjează noaptea și nu poți să adormi, dacă mergi la dezvoltare personală n-o să-ți rezolvi problema. ia un somnifer, fă o plimbare, mergi și aleargă.. nu știu.. fă orice altceva decât să-ți pierzi timpul cu așa ceva.

a da. erau perioadele ălea, cred că încă mai sunt – în care eram bombardată de spam-uri despre altfel de porcării. nenică… n-am văzut unul care să aibă o reclamă interesantă. și nu reclama e problema… conținutul ei în sine era..„hai să învățăm să numărăm cu Franklin”… cred că până și Franklin mă învață ceva mai bun și mai aplicat…

iar despre echipe… ce să mai zic… cum suntem obișnuiți – unul trage și alții stau.

eu nu înțeleg.. oameni din jur n-au înțeles încă că în România nu mai poate fi schimbat nimic? am n motive să spun asta – corupție, educația care nu e, igiena care nu e.. etc. etc. ETC.

iubesc și eu România, dar fără oamenii din ea.

Anunțuri

Împarte gândurile tale

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s