sisteme

postul ăsta-i despre oameni, despre fiecare cum își are filosofia lui de viață și propriile sisteme de valori și despre jocul „meschin” ca să citez pe cineva, pe care-l iubim să-l facem cu ceilalți – să-i tot trecem prin filtrele noastre, iar ei ne trec printr-ale lor și uite așa ne tot învârtim în uri, discriminări și comportamente de când lumea și pământul. diferența de azi: avem un limbaj mai evoluat, iar argumentele pe care le folosim sunt mai frumos așezate prin ideile personale și subiective, folosim argumente din cărți, filozofice sau mai știu eu de care fel, având pretenția de a ne autoproclama niște înțelegători de text perfecți.

eu nu spun că oamenii nu se dezvoltă, că nu devin mai încăpători în ale reținerii de informații, dar spun că prea se aruncă să se proclame cunoscători ai filosofilor și iubitori de acest domeniu. e un domeniu captivant, într-adevăr, cui nu-i place să se întrebe într-una tot felul de întrebări la care speră ca el însuși să găsească răspunsul cel mai bun? și-l găsește, nu-i problemă, poate chiar rapid. dar greșeala o face atunci când generalizează sau când atacă prin prisma sa conceptele și răspunsurile celuilalt. câți se mai exprimă cu „eu cred, eu fac, eu văd, eu.., eu…, eu.”? pot explica de ce aici nu e vorba de egoism și individualitate, valori pe care le dezbat în alte posturi într-o lumină destul de condamnatorie. experiențele sunt personale, gândurile sunt personale, pattern-ul de gândire e personal, drept urmare tot ce iese pe gură ar trebui să fie cu „eu”. fiindcă nu numai că te pui pe tine acolo, dar reduci inducerea în eroare a celuilalt. nu de fiecare dată când ne adresăm cuiva fără a spune „eu” se înțelege că e vorba de ceva care nu-l generalizăm. mai e varianta în care generalizăm noi de fapt, dar ne e teamă că celălalt ne-o va arunca în față că nu avem capacitatea și puterea experienței să ne permitem să facem acest lucru. astfel, trecem cu ușa în poala noastră, numa’ numa’ nu ne-o vedea mămuca…

ne păcălim pe noi așa.

și să revin la modelul de agresiune. conceptul guvernează lumea se pare, oriunde mă uit – acțiune, reacțiune.

îmi place în mod deosebit posibilitatea extinderii modului de corespondență dintre cele două. adică, mă gândesc cum și unde să găsesc acel exemplu în care săgeata -> să se transforme într-o <=>.

până acum, am înțeles că dacă opresc reacțiunea prin a nu mai răspunde înapoi acțiunii cu răutate, atunci are loc într-adevăr ceva util amândurora. (îmi amintesc de o tipă de la Atelierul de Pânză care mi-a spus că ea s-a apucat să se ia de oameni pe stradă, pe care-i vede nerespectând-o fie și prin faptul că aruncă gunoaie pe lângă coșurile de gunoi, fiindcă și-a dat seama că este unicul mod de a schimba ceva în jur, în conștiința celuilalt, fiindcă tocmai asta îl deranjează pentru restul zilei – faptul că cineva s-a luat de el, apoi amintirea respectivă îl va urmări) să luăm cazul bun în care oamenii rămân „traumatizați” de corect sau bun sau normal sau cum vrei să-i spui acelui lucru care-ți face bine și ție și va face bine și copilului tău și tot așa mai departe. aș tot continua relația <=>.

dar lumea nu-i perfectă. suntem niște floricele de porumb.

dacă vreodată poți să înveți ceva de la celălalt, fă-o. dacă poți trece peste spusele lui care te bagă sub pământ, fă-o cu toată încrederea. mă gândesc din ce în ce mai mult să devin acțiunea din relația <=>, să renunț la a mai fi reacțiunea. e cel mai simplu să fii mereu un primitor. donatori câți sunt? câți devin? câți mai vor? mă gândesc la un exemplu simplu: am fost atât de supusă sistemelor de valori ale oamenilor diferiți pe care i-am tot întâlnit în viața mea că am început să devin imună criticilor sau spuselor lor. când tot ce-mi trimit e urâțenie, să fie sănătoși – next. de ce e mai simplu așa? fiindcă atât timp cât voi continua să rămân reacțiunea din proces, iar ei vor continua să acționeze bucla va rămâne tot mai încărcată de trecut. eu pot acționa diferit al acțiunea lor, dar nu pot rupe lanțul. rareori se temperează aciditatea unui transfer. e exact ca și căldura, se estompează în timp îndelungat. pe când dacă mă transform în acțiune rupând relația mea <=> pot face diferența.

s-o luăm simplu: dacă aș fi rămas ancorată într-o amintire defăimătoare din perioada ușor apropiată care ar fi fost reacțiunea mea? una negativă, fiindcă am lovit negativ. așadar am ales săgeata ->, în locul celei <=>. de ce? din două motive – incompatibilitate de sisteme de raportare și răutate/nervozitate și ce-a mai fost la momentul respectiv. asta pot să întâlnesc în atât de multe situații.

așadar prefer să las pescarii să pescuiască și vânătorii să vâneze. dacă-i critic pe unii sau pe alții, înseamnă că încă mai am reminiscențe de furie și frustrare socială. cine n-are, nu? dar totuși oamenii îmi atrag atenția să rămân într-ale mele, căci sunt singurele adevăruri ce le cunosc cu adevărat. și nu mi le-a spus niciun filosof.

așadar, spor la trăit! merită, indiferent câți îți vor trimite vorbe sau îți vei auzi în gurile altora numele, ideile sau frânturile de gânduri. dacă se întâmplă asta înseamnă că reușești să rămâi tu, cel de pe colacul de salvare dintr-un ocean tare învolburat. poate că nimeni nu te va înțelege vreodată cu adevărat, dar cu siguranță vei reuși să inspiri și să seci mintea celor care te detestă. așa că curaj, fundul sus și joc din buci :))

pentru mine contează doar ce trăiesc eu (și ce-ar putea trăi și urmașii mei) și nu contează cât îmi ia să ajung la același punct de care m-a avertizat altul să mă feresc sau să mă pregătesc. fiindcă dacă călătoria mea m-a consumat de energie, iar finalul meu seamănă cu finalul celuilalt, înseamnă că ar trebui să am și mai mult antrenament pentru situații neprevăzute. da, mai înseamnă și că nimic nu s-a schimbat și că n-a evoluat de când a plecat ultimul de la punctul respectiv, dar… bine, o să spuneți că descoperim din nou roata? poate că da, dar într-o altă formă. ceea ce merită. [ mă gândesc la învățătoarele noastre care au pe mână sute de elevi în generații întregi. ce-ar fi ca ele să se schimbe atât de rapid și de constant? e important ca unii oameni să fie copaci, iar alții trestii. ]

am să continui să dau credit și să răzbat. chiar dacă pot deja să strâng pe un caiet toate apelativele care s-au folosit în discuțiile despre mine, eu nu văd viața fără valoare și pierdută. și-ncep să zâmbesc de fiecare dată când cineva mă atenționează că am o problemă. nu mi-am ascuns viața, nu mi-am ascuns ideile și nici problemele. nu mi-a fost așa ușor să conștientizez întotdeauna ce e lângă mine, dar nu am uitat să rămân un om: cu frici, bucurii, momente de răscruce și de stabilitate, cu de toate. începe să-mi placă cum oamenii mă arată cu degetul și cum îmi fac ziua mai bună. spre exemplu în seara asta râd, mă depășesc pe mine, devin mai strălucitoare-n sinea mea doar pentru că cineva mi-a evidențiat că mi-e frică să nu pierd în fața sa ceva foarte important în momentul de față pentru mine. și mi-am învins frica, așa cum am auzit-o pe o prietenă că trebuie făcut: „fricile sunt făcute ca să fie depășite.”.. când renunți la ceea ce ești deja și ceea ce ceilalți arată cu degetul, atunci de cele mai multe ori te ridici deasupra și ți-e mai bine, fiindcă devii din ce în ce mai liber. libertatea uneori înseamnă depărtare de rest, dar sunt și alții la nivelul tău, chiar dacă-i vezi la depărtare sau mai rar, sunt mai valoroși. și vorba unui alt om dubios din viața mea – „trebuie să le mulțumesc că mi-au făcut un bine!”.indeed.

mulțumesc, scumpă filozoafă și studentă la medicină! și ți-o spun cu toată sinceritatea.

dacă tot o voi ține așa și dacă voi continua să fiu supusă unor procese de ardere, voi ajunge să fiu acea persoană pe care puține lucruri o vor mai atinge sau o vor dărâma. uneori, e necesar să poți să ai siguranța că tu ești cel ce are lacătul la cămara cu bunătăți. „singurătatea e un lux” – îmi spunea o altă fată. dar pe lume nu suntem niciodată singuri. iar cămara cu bunătăți e doar o cameră din gospodăria ta. și nu vorbesc aici făcând trimitere, nici din greșeala la fățărnicie. ci încerc să acord frumusețea cuvenită procesului de selecție al oamenilor, pe care viața îl face oricum. prea am vorbit negativ despre viața mea și prea am ajuns să spun „oh, hai să vorbim despre altceva” când venea discuția cu cineva despre mine, prea am plecat ochii doar pentru că alții și-au comparat ideile și sistemele lor cu ideile mele, prea am lăsat pe alții care nu s-au dovedit demni în cămara cu bunătăți, dar asta n-am știut-o de la început – greșeala mea: nu trebuia să stau cu cheia la vedere.

despre viață ar trebui să vorbesc numai la superlativ. nici măcar n-o cunosc. nici măcar nu știu ce mi-a rezervat și deja nu am încredere în ea sau în puterea ei de a-mi aduce oameni frumoși pe cărările pe care voi merge. și totuși e ceva deosebit ce trăim. și câte putem să cunoaștem și să experimentăm. n-am să mă afirm a fi acea persoană care strivește corola de minuni a lumii.

am să mă afirm în schimb, acea persoană care începe a nu-și mai bate capul cu comparațiile altora în propriile sisteme de valori. am să încerc să dau peste alți oameni acțiuni care să mă inspire. reacționari suntem cu toții… și la ce folos, dacă nu intervenim, nu?

 

____________________________________

Studiu de caz: „Nu am nicio dorinta what so ever sa-ti raspund prin ura, ironie sau dispret insa nu am cum altfel.”

Anunțuri

Împarte gândurile tale

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s