băiatul care vroia să treacă strada

eram pe cealaltă parte de drum, când îl zăresc în scaun cu rotile, așteptând să treacă strada. mașinile goneau fără să aibă vreuna vreo intenție de a încetini. mai e nevoie să mai continui?

îi zăresc fața resemnată „că așa e în România” și încerc să îi prind privirea. reușesc, îi mimez dacă vrea să-l ajut. el îmi spune că nu și-mi mulțumește printr-o înclinare de cap. trece într-un final strada și ajunge pe partea mea, se apropie tot mai mult și aud din ce în ce mai răsunător pietricele sub roțile scaunului. întorc capul spre el și îmi mulțumește din nou cu ochi uimiți. îi spun că aș fi făcut-o cu plăcere. apoi merge în continuare, în fața mea. observ că nu are mănuși și se oprește din când în când să-și frece podurile palmelor. ajungem la stop. ne tot furișăm priviri.

încerc să gonesc. măresc pasul spre fugă.. fiindcă… !mă simt extrem de penibil, extrem de urâtă și extrem de josnică, mă simt groaznic de rușinată!

pentru acei oameni care n-au oprit mașina să-i acorde prioritate. pentru acei oameni care n-au dat dovadă de umanitate. pentru acei oameni care se grăbeau atât de tare cu mașinile (oricum ajungi de 10 ori mai repede acasă, de ce continui să fii bou?!) încât și-au uitat ochii în visele lor. pentru acei oameni care arătau ca mine, mergeau pe picioarele lor și călcau pedalele mașinilor, dar nicidecum nu-și dădeau seama ce viață duce el. pentru acei oameni din jurul meu care se uitau nepăsători și intransigenți la el, ca fiind un om handicapat, inutil, un paria, unul care merită pus la zid prin indiferența lor. pentru acei oameni care se uitau la el și nu înțelegeau nimic, nu învățau nimic.. aș vrea să mai continui să mai spun atâtea despre ce-am simțit. dar acei oameni nu merită să le dau atâta importanță.

el a rămas în urma mea… m-am tot gândit să-l ajut, dar mi-a spus că nu dorește… am înțeles că simțea nevoia să ajungă la magazin prin propriile forțe și că pentru el conta asta. n-am făcut-o din milă, n-am vrut să-l fac să se simtă ca având nevoie de ajutor. doar am vrut să fiu om. am vrut să-i ușurez povara.

a rămas în urma mea și cu teamă și rușine, în timp ce mi-am sunat prietena și i-am povestit, am aruncat din nou peste umăr ochii să-l văd… se uita în continuare în direcția mea.

nu m-am simțit ca făcând o faptă bună.

m-am simțit rușinată de ceea ce au ajuns oamenii. spre ce ne îndreptăm? avem atât de multe și de fapt nu mai avem nimic valoros și util cu adevărat sau suntem pe punctul de a pierde și puținul ce ne mai rămăsese.

mirarea lui, uimirea și faptul de a continua să mă urmărească cu privirea în drumul său mi-e clar că erau produsul societății și atitudinilor oamenilor față de el. și nu avea nimic sexual în privire. avea doar teamă și surprindere.

mi-e rușine pentru oameni.

Anunțuri

Împarte gândurile tale

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s