intoleranță 2

Acest post va fi ca un frumos meci de tenis. Primul post despre același subiect l-am scris acum câteva zile, chiar dacă nu avea titlul suficient de convingător să te facă să te gândești din prima despre ce anume vorbeam.

Întâlnim întrebări, pase și acuze. În ambele părți.

Să spunem că am spirit mai „justițiar”.

Adică sunt acea persoană căreia îi place adevărul, deși nu-l dețin și care poate face greșeala să trateze și să trieze oamenii prin acest filtru. De ce? Fiindcă cu cât mai sinceri sunt oamenii cu mine cu atât îi stimez și apreciez mai mult cu adevărat, chair dacă nu-i primesc în îmbrățișări din primul moment post declarații. Și pentru că semnele de întrebare sunt locuri unde se instalează indoiala, apoi lipsa de loialitate și nesiguranța. Am nevoie de toate aceste trei elemente să trăiesc printre oameni și să creez conexiuni cu ei, relații, prietenii, orice. Altfel? Văd haos dur în jur, iar noi – niște roboți. Am ajuns deja așa? Sper să nu, sper doar ca discursurile existente să fie niște frici exprimate în acest sens a altor oameni care pun preț pe lucruri similare. Dar să nu constituie realitatea.

Schema de joc e simplă: îmi expun părerile și principiile cu patos, cred în ele, iar dacă mă abat de la ele mă pedepsesc grav. A da, mai contează un element important: gândesc, iar aici vreau să spun că gândesc motive sau încerc să deslușesc dacă persoana din fața mea face niște afirmații fondate, chiar dacă baza e un pic învelită în tot felul de atribute care nu-și au rostul unei informări reale despre ce crede, ce sunt etc. și sunt doar niște exprimări personale ale unor sentimente de care are nevoie în procesul său de „dat afară/lovit/trimis săgeți”. Poate fac asta prea mult – ultima oară când îmi amintesc să fi crezut în sistemul de valori al unui om și să încerc să analizez părerea sa, am sfârșit într-o depresie de cel puțin un an cu repercursiuni serioase în continuarea anului respectiv, dar o învățătură de altfel foarte importantă pentru mine, specifică pentru procesul de decizie al nivelului la care vreau să mă scufund și din ce punct plec – true sau false. Ca la info, you choose the right wing or the left one…

Frumusețea face că azi am avut o remiză. [am jucat din nou, chiar dacă personajul a fost altul]

S-au spus lucruri adevărate: că sunt o persoană radicală, intransigentă, dură și că oamenii nu vin să-mi spună lucrurile pentru că nu au curaj (acest ultim lucru l-am extras din context, era prea evident). Am să explic cât de bine pot. M-am aflat într-o situație în care mi s-a spus că mai degrabă eram mințită în locul unei conversații sincere. Această conversație sinceră a existat exact înainte de acest „anunț”. Eu am răspuns radical că pentru ceva ce nu-i adevărat, nu am milă și nici nu privesc omul care minte cu vreun gram de creditare. Pe românește e zero în fața mea.

Lucrurile sunt extrem de simple în viziunea mea: să vorbim despre ceva ce e comun și ușor de înțeles. Sunt înșelată. Right wing: vine și-mi spune. Left wing: aflu din alte surse. R.w.: stau în continuare de vorbă și pun întrebări ca să înțeleg motive, cauze, dacă ceva mai poate fi salvat sau dacă a existat o problemă (întotdeauna există probleme, doar că uneori unii nu le caută să și le explice sau nu vor să le accepte) sau dacă mai pot avea vreun rol în a-l face pe cel din fața mea să fie împăcat cu sine. Eu? Rămân în întrebări, dar lucrurile clare și clarificate ajută oamenii să devină mai puternici și mai „ancorați”. Dacă marchează sau nu omul, asta e o problemă personală, chiar dacă are un declanșator extern. Dacă omul sare la beregata celuilalt care va face la fel, după precedentul, e o chestie de alegere personală, decizia sa (valabilă și propoziția anterioară). Oricum viața celor doi funcționează în continuare, iar la o viitoare întâlnire cel puțin oamenii vor înțelege tipul de priviri pe care și-l aruncă, dar mult mai multe dacă vor dori. L.w.: aici e frumusețea discuției: ai dat de dracu’. Scurt și la obiect. Știu că există oameni care n-au curaj să vină să pună lucrurile pe masă. Știu că există oameni care nu-și pot accepta realitățile, iar prin asta vreau să spun consecințele faptelor sale, n-apoi să vorbească sau să vină să ți le mai și spună. Am fost și eu astfel. Am ținut în mine câteva luni o chestie, iar asta nu mi-a făcut deloc bine; eram speriată, fugeam ca de dracu’ de persoana respectivă, nu puteam să mă uit în ochii săi, nu mă valorizam absolut deloc pentru că eu știam că am greșit grav și mintea mea cunoștea greutatea greșelii mele, nu eram parcă niciodată pregătită să spun adevărul etc. Până la urmă am spus-o. Ce-a urmat știam că va urma. Știam din momentul în care comiteam greșeala. Dar apoi s-a tot întărit lava… Știu că omul din fața mea nu avea nicio vină pentru alegerea mea, chiar dacă a fost un declanșator pentru lașitatea mea care s-a întruchipat în modul meu de acțiune, dar era omul asupra căruia s-au răsfrâns o multitudine de efecte/consecințe ale acțiunilor mele. Acum îl ajut, pentru că îi sunt datoare. Dar viața ne ciuntește pe toți. Eu pe alții, alții pe mine și tot așa…

Ceea ce merită și-mi face plăcerea să discut e momentul acela când oamenii încep să arunce spre tine cu acuzații despre faptul că nu îi primești „în brațe”. Sunt arătată cu degetul pentru că sunt radicală, deși înainte am fost apreciată ca fiind una dintre puținele persoane care stau în picioare și care nu-s chiar o simplă trestie neputincioasă în bătăile de vânt ale altor vieți. Ar trebui să mă simt rău? Ar trebui să mă vinovată pentru că cred, mă încred în principiile mele și sunt diferită prin asta? Am stat și m-am gândit dacă chiar sunt diferită, dar asta e o altă discuție. Asta nu au înțeles oamenii despre mine. Au crezut că sunt doar vorbe, că nu iert sau nu funcționez după ceea ce susțin. Le-a plăcut să-mi mărturisească adevărul lor, care omitea elemente suficient de interesante din punctul meu de vedere. Dar asta e problema mea: faptul că cer onestitate. De ce o fac? Fiindcă ceea ce ție nu ți se pare interesant, altuia poate i se pare. Ceea ce tu știi deja, altul poate nu știe. Ceea ce tu ascunzi în fapt, altul poate să găsească liniștitor. Și pot găsi și formula mii de exemple în care lucrurile funcționează exact după acest principiu, între oameni. Dacă ești capabil și puternic și ataci, fă-o după ce ai spus lucrurile onest. Adică … un pictor nu-ți pictează un tablou și în mijloc lasă pânza albă doar pentru că i se pare lui că acolo e ceva, dar nu vrea să ți-l împărtășească fiindcă nu e suficient de important. Un pictor într-adevăr îți ascunde ochilor semnificațiile cele mai importante și ai nevoie de suficientă inteligență ca să înțelegi despre ce mama mă-sii vorbește tabloul său. Dar cu oamenii, nu cred că lucrurile ar trebui să stea așa. De obicei, ascundem lucruri sau interese care ne fac să nu ne simțim confortabil cu noi înșine expunându-le. Ascundem lucruri pe care nu vrem să le adăugăm ca accesorii tabloului pe care celălalt și-l zugrăvește despre noi în mintea sa, pentru că acele accesorii nu se potrivesc.

și revin la ce-ar trebui să simt eu. Nu mă simt preamărită sau mai valoroasă pentru că celălalt mă face să mă văd capabilă să stau în bătăi de minciuni, fiind o admitoarea a onestității. Mă face să mă simt sincer cam trist, fiidcă dacă tot continui să dai peste același tip de oameni, atmosfera te face să devii sceptic când întâlnești un alt om onest. Mă obișnuiesc atât de mult cu interesele ascunse, încât onestitatea încep s-o pun la îndoială. știu că viața e o luptă de supraviețuire. Dar până și când te faci prieten cu dracu’ ca să treci punte, ai nevoie să fii capabil să fii prieten cu el. Nu-ți năzărești încrederea în el, dar cu siguranță trebuie să fii încă capabil să simți acel sentiment minim de încredere.

Ar trebui să arăt cu degetul spre cel care stă în fața mea și nu are curaj? Deja o fac oarecum prin scrierea asta. și în același timp arăt cu degetul și către mine, prin ceea ce spun.

și totuși n-am auzit nicio prietenă sau niciun prieten vreodată să-mi spună „adevăruri” dureroase despre min. Probabil mă iubesc mult. S-au se gândesc că m-aș mai adânci din nou în episoade ca cel povestit la începutul postului. Sau nu știu suficient de multe elemente ca să vorbească despre situații în numele meu, de fapt despre comportamentul meu în situații. Sau nu se pot încrede în oameni în general, fiindcă ne guvernează „Omul e capabil de orice”. Sau pur și simplu nu-și bat capul.

și totuși pe mine mă interesează să susțin felul unui om de-a fi, dacă am ocazia să-l cunosc și apoi să asist la lucruri interpretate eronat, din lipsa cunoștințelor, susținute de alții despre acel om. Desigur, ar trebui să joace doar într-un fel. Ce om mai face asta, azi? Am scris pe undeva pe-aici despre măști?

există un om pe care mereu îl întrebam ce crede despre mine. Da, aveam nevoie, nu știam de unde să-mi încep viața. Apreciez dacă a gândit că e mai bine să mă descopăr eu singură și astfel să am propriile mele adevăruri în mână. și totuși întotdeauna mi-am dorit să știu. Are o importanță deosebită pentru mine, ca pură informație, opinie, gânduri străine.

Acum aleg ce să analizez. La vremea când ceream asta, știu, că nu făceam asta. și totuși niciodată acele păreri nu vin. Prea multă grijă față de mine? Atunci de ce adevărul ne face să devenim stângi, nepregătiți, ușor de ucis în fața dezvăluirii lui, fugari etc. ?

Anunțuri

Împarte gândurile tale

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s