pe vremea mea..

trec pe lângă blocuri zilnic. spre casă, spre școală, spre locurile de recreere.

azi fac la fel. doar că azi se întâmplă ceva diferit. mă așez pe o bancă și încep să sun pe cineva, îmi rotesc ochii în jur și rămân surprinsă.

exact la strada, pe unde toți oamenii trec, exact la colțul unei alei de bloc, exact lângă un cabinet veterinar frecventat, exact deasupra unei bănci față în față cu cea pe care stau, șade un corcoduș plin de poame.

de ce scriu despre asta? pentru că poziția corcodușului și locul unde e, mă face să mă gândesc la oameni… la cei tineri mai concret.

pe vremea mea, un asemenea corcoduș nu scăpa „nevătămat”. adică tâlhărit, la propriu. acum vreo 10 ani, săream gardul oamenilor din curte, vânam să nu fie cățeii dezlegați și goleam crengile corcodușilor care-i întâlneam pe unde mergeam. îmi rupeam pantalonii, îmi zgâriam picioarele, îmi crestam degetele și palmele în scoarța copacilor și veneam acasă cu poala plină de fructe. nu știam ce e aia avocado sau mango sau papaia sau ce fructe mai există pe la raftul de care niciodată nu mă apropii din Cora, dar știam ce e aia copilărie, știam ce e aia acreală și deși nu am pățit niciodată eu, știam ce e aia stricat la burtă de la „corcodele” și lapte… știam ce e aia sare pentru că trebuia s-o fur de la mama din bucătărie, iar în fiecare primăvară, aveam grijă deosebită să merg cu Lala la cules de corcodușe. căutam an de an copacii pe care-i știam că rodesc, știam sezonul, știam luna și știam când să le lăsăm să se mai facă. erau un fel de prieteni. erau un fel de „animale de companie” de care aveam grijă și ne gândeam și la alții, ne gândeam și la zilele următoare când tot așa, trei-patru ore ne găseai numai în pomi. chiar dacă se supărau madamurile pe noi că le furam florile din grădină, măcar știau că aleea lor din fața casei nu se va păta din cauza fructelor stricate și căzute. n-aveau timp să cadă.

un asemenea pom, într-o asemenea locație, cu crengile PLINE de corcodele, unele chiar coapte până-n portocaliul de apus, NU AVEA VOIE pe vremea mea să nu fie golit… mai ales cu banca de sub crengile lui, pe care m-am suit și am început să culeg câteva fructe.

n-am golit copacul ăsta, dar mi-am amintit de vremuri deosebite. ceea ce copiii din ziua de azi nu mai trăiesc.

așa cum spunea și prietena mea care a fost la curent cu situația lui Halep din finală… „tenisul nu mai e cea fost acum 50 de ani.”

atât de mult s-a introdus competiția, goana după bani și bunuri tehnologice, acumularea de faimă prin deținerea lucrurilor și bunurilor scumpe, încât habar n-avem ce mai e aia viață.

să nu îndrăznească să-mi apară în față vreun copchil de eprubetă din generațiile tinere și să-mi deschidă vreo discuție despre dorința lui de a trăi sau de exista… să nu-l aud. că habar n-are ce e aia viață. și mă tem că nici nu va afla.

excepții vor exista întotdeauna.

probabil așa mă văd și pe mine oamenii de vârsta mamei, dar sincer, eu resimt o moștenire din partea bunicilor sau părinților, chiar dacă n-am petrecut atât de mult timp cu ei. copiii din ziua de azi ce resimt?

mai simt ceva..?

Anunțuri

Împarte gândurile tale

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s