după „ce-ți trebuie ca să fii un aventurier”

O călătorie împlinită mă bucură. De când n-am mai simțit bucuria uneia… o, multă vreme a trecut…

Sincer mă face să mă gândesc la fiecare clipă de pe drum. Acolo în vârf, simt că a meritat, dar în capul meu sunt tornade care-mi azvârlă clipe din tot timpul ce l-am petrecut până la reușită.

Stau de ani de zile și mă uit la multe lucruri ce se întâmplă cu alții, culmea tot pe pământul ăsta, dar am impresia că e în celălalt colț al universului atât de des. La cei puțini ani pe care-i am, am filosofie de viață în cap cât pentru 7 excursii pe Everest (glumesc!), dar degeaba o am. Oamenii din străinătate, mai nătângi ei așa cum sunt în tinerețe, ajung la vârste frumoase să înțeleagă și să trăiască viața după ceea ce noi la 20 gândim, dar nu trăim. Pentru că nu avem cum. Ce să trăiești în România? Muritul de foame? A da, ăsta-l trăiesc atâți români. Și nu mă refer la cei care au fost suficienți de șmecheri să se îmbogățească peste noapte sau de tineretul capitalist care muncește de zor 24 din 24.

Dacă fac la fel ajung să trăiesc o viață pe care nu o vreau, în ambele cazuri.

Și cum faci să avem și noi vieți ca cei pe care-i admirăm în video-uri pe internet? Ce face un tânăr ca vrea să fie și el ca Machado în România zilelor noastre? Simplu. Pleacă.

Iar acest lucru e extrem de trist!

Sunt tineri care nu pot pleca, fiindcă nu au reușit să devină suficienți de escroci ca să poate strânge suma necesară de bani plecării. E ușor să spui că te cari, dar totuși ai nevoie de niște bani. Muncești pe rupte cât ești tânăr, ca să scapi. Ajungi obosit în altă țară și apoi îți dai seama că ai lăsat spiritul tău războinic bucată cu bucată, la fiecare popas pe care a trebuit să-l faci fiindcă nu-ți ajungeau banii să mergi mai departe…

Ajungi să trăiești visele doar prin ochii minții, să scrii despre ele cu o nebunie de spital și să trăiești cu liste întregi de dorințe pe pereți, care nici măcar n-ai siguranța că le vei reciti vreodată. Fiindcă știi ce-i acolo și asta te sperie. Oamenii din jur nu cred în tine, poate fiindcă au fost ca tine și știu mai bine, banii nu vin, visele le vezi pe alții și tot cauți să vezi ce nu-i în regulă cu tine de nu poți ajunge și tu ca ei și șirul continuă.

România distruge.

Pe mine m-a afectat serios.

Vorbeam zilele trecute cu cineva care-mi spunea exact același lucru – „copiii buni în România se pierd pentru că nu au bani.” (pentru un tutore, pentru o carte bună, pentru un mers către locul unde are nevoie, pentru o haină în unele cazuri – să meargă la școală… ș.a.m.d.)

Am eu o problemă că-mi doresc? Am eu o problemă că acasă mi-am pus speranțele în ceea ce mă știam că sunt capabilă? Am devenit incapabilă sau mai puțin capabilă în capacitățile mele pentru că am ieșit în lume? Nu. Am devenit mai incapabilă fiindcă nu am bani. Ăsta e cruntul adevăr care străbate inima și mintea atâtor tineri.

Nici nu mai știu cum să mai lupt cu lucrul ăsta. Văd oameni realizați, după multă jertfă de sine. Sincer, nu-i văd fericiți. Iar a fi fericit nu înseamnă să renunți la visele tale sau să nu le mai citești sau să le dai jos de pe perete. Fericit înseamnă să te desăvârșești pe tine prin tot ceea ce faci. Noi devenim astfel niște luptători de elită. Cu viața. Grozav. Ne premiază cineva?

România distruge pasiunea. Un copil care se chinuie ani la rând să-și facă rost de niște teneși ca să joace niște fotbal în nisip vă spun sincer că poate e cel mai naiv și mai proaspăt în sufletul său vis-a-vis de pasiunea sa, dar e cel mai chinuit talent existent. Și asta-l face și mai de apreciat? Bineînțeles că ne place drama, dar esența lucrurilor e alta, după părerea mea. Și nu voi discuta despre „dă-i acelui băiat ceea ce are cel fără de talent”, ci despre faptul că acel copil va deveni atât de obosit să lupte cu soarta încât se va lăsa la un moment dat. Iar totul va deveni o amintiri care pentru mult timp nu-i va aduce zâmbet pe chip.

Un drum în care pui pasiune, ani de răbdare, ani de așteptare și multă dorința, dar pe care nu vei găsi niciun prieten sau niciun sprijin sub orice formă s-ar arăta acesta e un drum către pierzanie. Nu către pierzania celor care nu-ți vor lua și ție banii ca să te facă să ajungi departe, stai chill ăia nu vor da faliment, ci un drum către pierzania ta. Tu însăți vei muri din atâtea speranțe și atâtea nopți în care te vei culca cu aceeași ochi umezi pentru că te vei gândi la „iubirea ta neîmplinită”. Și sunt unele vise pentru care nu poți tu deschide ușile…

Pentru cei cărora le lipsește determinarea să se apuce să escaladeze muntele… lucrurile trebuiesc revăzute în interiorul lor… Dar pentru acei oameni care nici măcar până la baza muntelui nu pot ajunge… Energia și puterea pe care le consumă pe traseu (să facă rost de un mod de a ajunge la baza muntelui) vor răpi orice fericire pe care ar fi putut simți-o vreodată dacă și-ar fi împlinit visul. Fericirea nu e pentru toți, nu-i așa?

Atât de mult mi-am dorit unele lucruri, dar tot ce am putut realiza e să pierd sămânța mea de satisfacție. Dacă atunci când n-am mai cerut nimic nimănui, s-a întâmplat să ajung din greșeală acolo unde-am vrut… m-am simțit atât de secătuită și atât de intangibilă și insensibilă, încât dezamăgirea nici nu știu cui i-a fost adresată – mie, lor, sorții, țării, sistemului ?? Habar n-am…

.. . dar.. . tu trebuie să rămâi un luptător. C-așa scrie peste tot…

Anunțuri

O părere la “după „ce-ți trebuie ca să fii un aventurier”

  1. Pingback: băiatul care putea să moară fiindcă a văzut marea | trecător pe drumurile altora

Împarte gândurile tale

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s