meanwhile…

Eu mă delectez cu încercări eșuate de a înțelege din ce lume fac parte și care sunt regulile ei. Fără internet, în noua mea reședință, nu știu pentru cât timp sincer va fi noua mea reșesință – dacă voi sta aici sau mai bine zis dacă voi rezista, fără un acces la o grilă de programe care nu-ți îndobitocesc atât de tare creierul atunci când vrei și tu ca omul, după absența din cei trei ani sfinți, să te uițit la televizor… finally…

Dar lucrurile de genul nu-mi sunt permise.

Poate că nu știu cum s-o numesc – lumea din care fac parte, dar știu al naibii de bine cum s-o caracterizez…

La Honolulu, la Cuca Măcăii.. cum vreți să-i spun?! Cert e că da, dacă te gândești că postul meu e un fel de manifest – dovadă la ce-ți provoacă absența realităților moderne (internetul mai presus de orice altceva), atunci da, ai dreptate!

E plină de tot felul de rămurele discuția pe care am s-o pornesc, dar chiar cu acest risc, o voi face.

Zilele ăstea am mai aflat ceva despre ai mei.

Pe lângă faptul că și-au lăsat afacerile să le scape de sub control, mi-am dat seama că sunt mai egoiști decât credeam și că .. sunt cel mai prost contract al lor.

Dacă vine vorba să vorbim despre contracte, cu ocazia cererii mele de „a intra în rând cu lumea” am aflat cu surprinderea dezamăgită că nu mi-e permis să intru în rând cu lumea, atât timp cât ei sunt prin preajmă. Nu pot da vina pe deferențele dintre generații. Fiindcă văd cauze foarte clare și specifice. Totul e determinat de ceva, iar acel ceva e identificabil în cazul minții și ochilor mei. Totul se leagă, după știam.

E clar că fiecare familie are problemele sale financiare. Eu n-am o problemă cu asta. Eu am o problemă cu atitudinea în fața lor și mai ales cum rolurile ăstea sexiste care ne sunt băgate în cap – femeie și bărbat. Bărbatul e stâlpul casei sau capul casei, iar femeia se vehiculează că ar fi gâtul… whatever!!

Vorba unei prietene acum două zile – vezi?! De-aia e bine să mai revii pe-acasă: regăsești oameni și prieteni care au devenit astfel fiindcă timpul chiar a trecut peste voi, împreună și v-a învelit așa, cum te învelești într-o tabără noaptea cu un străin (mai mult sau mai puțin, fiindcă nu poți admite că chiar îl cunoști), cu aceeași pătură.

Eu nu le înțeleg pe femeile ăstea care se dau feministe și cer egalitate în comparație cu bărbatul, dar când vine vorba de o șacoșă grea se uită la cine-i în jur, dacă-l prinde pe vre-unu’ și zice „Hai! Ce stai și te uiți la mine? Nu vezi că sunt femeie și ăstea sunt grele?!” Adică dacă ele tot vor egalitate cu bărbații, atunci de ce mai cer ajutor. Să facă totul singure, nu? Ca bărbații. Ce?! Ei ne cer nouă ajutorul când cară sacoși?

Familia mea e foarte braziliancă așa… adică colorată cu tot felul de modele și chestii, de parcă uneori mă imaginez într-un bazar, cu de toate..!

Tata și-a luat mâna de pe familie de ceva timp, nu știu cât de mult, dar suficient cât să simt lipsa treburilor pe care el le repara. Mama cu banii… aducea și aduce și acum. E clar că au năvălit-o toate de când cu datorii și mai mari. Pentru că așa e, când vrei un lucru, e cam greu să vezi viitorul și te arunci cu capul înainte, pentru că ești încăpățânat și pofticios și apoi te trezești că de fapt acel lucru sau întreținerea lui te cam năucește și de fapt nu e de tine, nu ți-l permiți. Dar între timp apar alte datorii și tot așa. Ajungi într-un punct în care lucrurile scapă de sub control.

Să zicem că acel punct caracterizează situația mea acum.

De la o mașină, ambiția lui tata, am ajuns tot mai rău. Nu era de nasul nostru, dar mintea obscură și pofticioasă după putere și respect a lui taică-miu nu înțelegea chiar dacă îi spuneau oamenii (eu, mama, alții) că mersul la serviciu cu mașina presupune să-ți permiți să faci alimentarea (majoritatea banilor se duceau pe asta, în locul unor lucruri care erau mai la „îndemână”), apoi ar trebui să ții cont că atât timp cât încă ai de plătit pentru acel bun – ar fi de preferat să încerci să îmbini necesarul cu utilul, dar cu cine să vorbești? Abia după ce-am rămas fără ea, s-a apucat al meu de taxi. Serios? Mai mulți bani dă către cel ce deține compania, fiindcă plătește un fel de rentă decât să câștige el, dar .. în ochii mamei lucrurile sunt scuzabile prin serviciile pe care i le oferă ei (lucrează cu o idioată, de 30 de ani, care nu face altceva decât să funcționeze după aceleași principii: nu ne pasă cu ce ajung angajații acasă, doar ne pasă când fac mulți bani, dar niciodată nu-s destui 😀 – așadar tata merge s-o ia pe mama seară, târziu, de la muncă).

De ce vi se pare deplasată și ciudată realitatea asta? Simplu. Pentru că chiar e.

Adică mereu pot găsi câte-o scuză pentru fiecare din motivele pentru care mama nu s-a mobilizat să renunțe la viața sa. Dar de fiecare dată conchid că nu sunt eu cea care poate face ceva. Eu pot face ceva pentru mine. Cât pentru ea… dacă ar conta vreodată ce spun, dacă m-ar auzi, dacă mi-ar da credit, dacă ar gândi un pic ce spune „proasta asta de fiică-mea” (nu mă face asta, e doar expresia mea în contextul ăsta…), dacă ar pune un pic lucrurile în balans și dacă și-ar lua curajul în frunte și dacă.. și iar dacă… poate lucrurile ar sta altfel. Dar nu stau.

Poate o cunosc prin cum mă cunosc pe mine, mai bine decât cred.

Are nevoie de sprijin. Oricine are. Dar viața ei ar fi trebuit s-o învețe că de fapt e atât de capabilă că n-are nevoie de așa ceva. Dar pe vremea ei nu existau bloguri, indeed.

Are nevoie de bani. Oricine are, dar trebuie să-ți setezi prioritățile în ce vei face cu ei. Și ea le-a setat cam aiurea. Tata/familia, facturile, eu.. din când în când… Sau eu pe prima poziție? E de discutat. Aici realitatea tind să cred că nu îmi oferă aceleași răspunsuri cu ceea ce-mi oferă ochii minții sau o analiză pe problemă, mai ales cu ceea ce mi-ar spune câteva persoane din jur.

Sincer? Părerea mea e că s-a cam refugiat în spatele „Am un copil.”, că de fapt s-a neglijat băgând-o pe asta la înaintare, când trebuia să-și vadă de sănătatea ei și că pe modelul [familie întreagă – iubire – copil mult dorit – care să-mi aducă apă la bătrânețe – să îi oferim tot ce putem noi mai mult] de fapt a făcut alegeri tare negândite. Sau mai rău, n-a făcut alegeri. Pentru că nu își dădea seama ce are de ales. În multe situații i-am văzut duși de val. Valul era tata.

Da, știu ce gândiți. Că astfel eu voi știi cum să funcționez în cazul vieții mele.

Nu totul se rezumă la noi avem de învățat din greșelile altora.

Mi se pare că e oarecum datoria mea („datorie” da? atenție la formulare) să fac ceva pentru că ei au făcut lucruri pentru mine.

De fapt dacă stau să fiu nesimțită, nu e. Nu e deloc datoria mea să le rezolv problemele. Și chiar s-ar putea să nu fiu nesimțită gândind astfel.

Când faci un copil, cel puțin în era mea, lucrurile ar trebui să stea cam așa: îl faci, îl crești. Știi ce presupune asta? Știi că-ți va cere iPhone? scuze… iPad acum. au mai trecut câțiva ani… Bun. Știi. Poți să i-l dai? Faptul că alegi să nu i-l dai e altă treabă. Dar tu trebuie indiferent de situație, să ți-l permiți… pentru că dacă vei avea vreo ceartă vreodată cu el nu va fi ok să-i arunci în față că nu ai bani să i-l cumperi, între țipete. Ceea ce îl frustrează pe el, te frustrează mai tare pe tine. Iar tu i-o arunci pentru că îl vezi pe el cumva de vină, pe el și generația lui. Aici e un exemplu clar și simplu de cum se ajunge s-o auzi pe tanti din autobuz criticându-i pe cei tineri: „Generațiile ăstea tinere, vai vai…” cu nasul încovoiat de atâta acritură ce i se scurge prin vene. AH! Ce nu le sufăr!!

Și ajung într-un final în punctul în care stau să mă gândesc că chiar am fost cel mai prost contract al lor. Pentru că m-au făcut cu norme și gândiri de la 1800 toamna. Vroiau să mă aibă pentru cana lor de apă… i-o le-am dat-o mai devreme. La propriu. Cel puțin lui tata, pe vremea când a avut el o bubă nasoală… Dar cine dracu’ s-a gândit că eu o să ies așa…?

Cu dorințe de plecat peste mări și țări și cu atâta putere de observație de critică că o să-mi frec creierii inclusiv acum, scriind despre ei.

Ei m-au vrut pe mine, eu i-am vrut pe ei.

Și uite așa am ajuns, n-am ajuns încă, dar nu mai e mult… la nebuni.

Măi și sincer.. dacă aș fi cerut de la ei Merțane… dar nu. N-am cerut decât chestii, care, gândindu-mă înainte să mă apuc să redactez, nu depășeau 500 lei. Acum câte chestii, contează și asta, dar asigur că n-au fost multe. Maxim 10, în lungul anilor întregi ce-și repetă cifra, trecuți aproape integral. Stați așa că vine acum.. în câteva zile. Alte episoade din familia Adams [to be continued.. : )) ] {dacă fac un calcul 500×10=5000, iar 5000 s-au tot rulat în casă în atâția ani… s-au rulat mulți dacă stau să mă gândesc, dar întotdeauna spre alte direcții; exact cum e cu mafia… : )) }

În principiu problema mea cu mama e că a stat și-a suportat. Sub diverse scuze pe care ea le poate invoca ca să-și motiveze lipsa de cohones… a stat și-a-ndurat vrute și nevrute. Nu știu dacă asta e viață. Cel puțin în gândirea secolului meu virtual, nu e. Dar lumea încă trăiește arhaic, ce prostii vorbesc eu aici? Oamenilor le place încă să trăiască în comoditatea aia de pe vremea bunicii. Și până la urmă de ce nu le-ar place? E simplu și bine, comod, rutina aia nu creează decât câteva tipuri de probleme, pe care eventual le rezolvi, ba câți spune bunica ce să faci, ba că te duci la vrăjitoare sau mai știu eu…

Eu nu văd viața așa. Frate dacă ceva nu merge, taie-l. Scurt. Pentru ce să te lungești cu ceva care te consumă și nu te lasă efectiv să evoluezi? (am deschid în capul meu odată discuția „până unde poți evolua? care-s limitele ce ți le permiți să le atingi, mai ales ce-ți permiți să depășești?” – dar a rămas deschisă… și așa va rămâne și pe acest blog față de voi – nu vă sfiiți să împărtășiți gânduri interesante)

Dar cu siguranță normele după care s-a trăit prin mijlocul lui XX diferă mult de ce se întâmplă azi.

Nu mă scuz astfel de la subiect. Doar e ca un fel de pauză dacă vreți.

În momentul în care tot continui să mergi prin același noroi, el îți va intra sub unghii și prin îmbinările dintre unghie și carne. Așa se întâmplă și cu rutina. Te inundă. Și te molipsește. Dar știți deja asta. Îți trebuie impuls ca să ieși din ea. De cele mai multe ori, ea cred că a avut nevoie de un impuls extern. Păcat. Trebuia să se autoimpulsioneze. Dar nu a auzit niciodată un discurs încurajator, deși e plină de calități. Drept urmare, am depistat elementul surpriză – am trăit într-o familia care a cultivat distanța serioasă față de comunitate și față de simțul/sentimentul de apartenență în sânul ei. M-a lovit și pe mine, așa cum vă lovește și pe voi în postul ăsta, fiindcă până aici nu am mai pomenit nimic de chestia asta.

Și ce e și mai logic acum – e drumul șerpos pe care și l-a făcut acest lucru prin ceea ce am devenit eu. A ajuns ceva – ce nu am conștientizat ca origine și astfel nu am avut nicio putere de control și evaluare asupra efectelor acestui ceva, să îmi influențeze anii tinereții, într-un mod cu totul important.

Dacă mă uit acum în spate și încerc să completez spațiile libere, o da… și încă cum se completează. Practic pentru multe puzzle-uri de întrebări analizate, găsesc în sfârșit adevărata cheie.

Poate acum face sens reproșurile mamei mele în legătură cu lăsatul meu de voluntariat. Da, m-a tot secat la cap cu „Eu nu înțeleg de ce te-ai lăsat tu de voluntariat..” – logic că nu înțelegi. Nu comunicăm. Eu vorbesc, tu ai ochii goi și te gândești la ale tale. Dacă cumva simți că zumzăi cam tare, mi-o tragi pe aia cu „Ai prea mult timp să te gândești, dragă!”… no comment…

Așadar să nu mă mai mire că uneori sunt atât de grumpy cat… iar raporturile mele sociale s-au schimbat și eu nu-mi explic de ce.

Totul are o explicație!

Acum… când o găsești… soarta. Se pare. Căci unele lucruri nu ți se arată când vrei tu. Spre exemplu acum. A trebuit să vin acasă, cu totul alte probleme și în totul alt context și să mă trezesc „lovită” de chestii care se trezesc ele să se arate.

Come to daddy 😀

Dar eu voi continua să fiu eu, fiica nebună și revoltată, care vrea să plece și care întotdeauna a făcut cu totul altceva decât ei s-au așteptat sau au vrut să fac și ei vor continua să fie ei, părinții mei, indiferent de cât mă vor asculta.

Și cum era de așteptat, cuvântul meu nu contează în niciuna dintre aspectele discutate mai sus… 😀

Ce pot face eu… doar să am grijă la linia dintre cercul meu și spațiul lor. Și mai ales să am grijă ca ceea ce spun să nu mă mai dărâme, fiindcă nu am știut să controlez asta mulți ani. Pe românește, cred că din păcate, cam situația se va întoarce împotriva lor și inevitabil ne vom afișa comportamente asemănătoare și nu m-ar mira într-o zi ei să vorbească și eu să fiu cu ale mele… Asta rămâne temă de gândire. Cum pot să fac lucrurile în felul meu, dar nu în felul lor, iar astfel să nu existe niciodată îndoiala sau gândul că aș fi reacționat ca ei sau că aș fi mânată de oarecare răzbunare. Fiindcă nu vreau să mă răzbun. Nu sunt fan al metodei „plata cu aceeași monedă”.

Să aveți o zi bună 🙂

Anunțuri

Împarte gândurile tale

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s