de ce e mai bine la francezi

zilele trecute mă uitam la un interviu cu o fată născută în Franța, dar din părinți plecați din Ro, imediat după revoluție/lovitură de stat, ce-o mai fi fost. vară de vară vine cu fratele său înapoi, pentru o lună.

după ce a dat treapta în clasa a 10-a, a terminat liceul și a stat 2 ani pe bară, cum am spune noi, fiindcă urma cursurile unei școli pregătitoare pentru admiterea la facultatea de inginerie.

sistemul francez nu îmbâcsește elevul cu atâția tera de informație, despre tot și toate. o ia lejer, apoi se concentrează pe ceea ce decide elevul că vrea să studieze. sunt de acord cu ideile ăstea transformate în mecanismul de funcționare al sistemului lor, fiindcă elevul alege ceea ce vrea să facă în viață sau cel puțin intră la studiile pentru așa ceva la o vârstă decentă (când totuși e un pic copt la minte – noi când terminăm, ei abia încep).

mi-ar fi plăcut mult mai mult să fie și la noi astfel. nu graba și nebunia ca imediat după liceu, când nici nu știi să-ți sufli bine mucii, să intri la o facultate…

nu știu ce producea sistemul de învățământ românesc, apus în ’89 (dacă mă întrebi sincer, nici nu știu dacă a apus.. fiindcă mare parte din structura sa a rămas cam la fel. cert e că ori oamenii erau altfel pe atunci, ori valorile îi făceau să fie altfel, ori chiar era altă școală; e clar, ca azi în niciun caz nu era!), dar știu că nu mi-a făcut bine să mă trezesc în clasa a 12-a cu un bac pe care să nu-l simt reprezentativ, luat așa cum era trendul la vremea respectivă.

fiindcă m-am trezit pur și simplu mințită cu propriile mele arme. am muncit ani de zile să am rezultate într-un sistem pe care nu mă chinuiam să-l înțeleg, dar pe care ajungeam să-l înțeleg inevitabil, odată cu creșterea în vârstă. și ajungem inevitabil dezamăgită.

dar oare sunt singura care a resimțit costul atât de scump al trendului? (vorbesc clar de trendul ăla în care suntem cei mai mulți dintre noi, la un moment dat – „lasă că ne ajută colegu’…”)

costul meu a fost scăderea încrederii în mine, în valoare învățământului și în șansele pe care le-aș avea. am fost obișnuită cu succesul (ceea ce am resimțit a nu fi extrem de grozav, mai apoi, peste ani) și apoi am ajuns în fața unui moment important din viața mea și cred că până la urmă e important în viața fiecărui om, nesigură, purtată într-un val cu toți ceilalți. iar mie, când n-am dreptul la apel, nu-mi place. îmi recunosc vina, dar câți copii mai poartă aceeași vină? fiindcă ea are și niște declanșatori în acest sistem „apus în ’89”.

știm cu toții credințele de azi – lasă că mama mă dă la meditații, uneori chiar avem pretenția ca meditatoare să ne sufle în sală, la ureche, cum se rezolvă subiectele, căci nu conștientizăm că ar trebui noi să muncim pentru rezultatele nostre (uite o diferență între înainte de ’89 și după – atunci știai clar, vedeai clar, consecința muncii tale: locul de muncă unde erai repartizat; oamenii nu trăiau în nesiguranță și în beznă… chiar și cu certitudinile acelea de atunci, oricât le-am critica, lucrurile păreau mai sănătoase pentru omul de rând) sau nu-i problemă că îmi găsește tata de muncă la firma lui… și nici măcar nu știu dacă oamenii ce procedează așa pot fi găsiți vinovați… mă întreb dacă nu toate schimbările de după ’89 nu i-au pus sau i-au făcut să acționeze astfel…
_________________________________________

dacă mă întrebi ce sunt azi, am să-ți răspund o debusolată. fiindcă după 15 ani de școală, în care mi-am tot inoculat ideea că sunt o fire adaptabilă și capabilă de orice îmi intră pe mâini, descopăr că nu asta e cheia unei vieți fericite. sistemul mi-a răpit orice șansă în a excela la cela, într-un domeniu…

m-a adus la același nivel cu mulți alții de talia mea și acolo m-am blocat. voi avea o diplomă în mână, din nou, dar nu voi fi nicio specialistă în nimic. fiindcă în cazul în care voi merge la un angajator, mă voi uita la el și la diploma aia din mâna mea, atunci când mă v-a întreba ce știu să fac și îi voi spune ce știu a face din afara celor 15 ani de școală…

fiindcă am ajuns să fiu atât de plină de de-toate, încât nu mai am încredere că știu a face ceva ce cică ne-a învățat școala.

cu câte am știut mai mult, cu atât am realizat că de fapt nu știu nimic sau mai nimic.

chiar și în cazul în care aș fi fost mai înceată în procesare sau în găsirea unui drum/ocupație/muncă care să-mi placă… sunt convinsă că aș fi funcționat ceva mai bine dacă eram spre ex, la francezi.

Anunțuri

Împarte gândurile tale

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s