copil, copii, copiii

după ce m-am calmat după …  și după ce mi-am dat seama că făcui o gafă (sper să se rezolve cumva, de la sine…)…

am decis în sfârșit să scriu despre niște lucruri mai umblătoare, de prin capu’ meu, cum e expresia.

ieri. la vestitul show aviatic de pe litoral. [ bun, acum ați aflat și unde sunt. ] cineva se juca cu copilul său cu un avion din plută, legat cu elastic de bani, cum văd că se comercializează, probabil ieftin tare, la evenimentele de genu’ [ bun, ați aflat și pe unde umblu. ]

al meu pitic [ nu, n-am copil. ] aruncă spre mine și mă trezesc că mă feresc din instinct în ultimul moment. ta-su se apropie la ureche, probabil cu intenții bune și tot încearcă să-l convingă de ceva. eu mă uitam cu zâmbetul pe buze, un pic crispată că nu înțelegeam complexitatea problemei. vine spre mine, vin de fapt, că mă trezesc cu amândoi undeva razant în fața mea. tot vorbește cu el, la ureche. mă prind că încearcă să-l convingă să-mi spună mie scuze. eu rămân uimită, spre șocată… „frate, nu sunt niciun star să insiști atât… dar totuși tatăl puncta ceva.

m-am oprit din gândit efectiv. mă uitam ca o beleuză ce este eu la copil. și stai că mă pălește!

își schimonosește fața ca și cum ar începe să plângă, după care îi îngână, fără sunete sau alte șuierături, lu’ ta-su că nu poate. nu poate să-și ceară scuze.

m-a pălit!

m-am simțit așa de aiurea pentru chestia asta de am rămas uitându-mă la el încremenită și simțindu-mă vinovată, căci pentru prima oară, nu chiar prima oară, dar să spunem prima oară atât de evident, m-am lovit de faptul că nu am știut cum să reacționez sau cum să mă comport într-o situație… delicată? era delicată?

adică de ce a insistat tatăl așa mult să-și ceară scuze fiul său? ok, pot scoate niște idei, dar totuși nu mă lămuresc…
de ce fiul nu a putut spune scuze? e clar că avea un blocaj, dar de ce?
de ce eu n-am știut cum să mă comport?
am dat mânuța cu el și am încercat să-i explic că e în regulă, dar nu am insistat emoțional…
de ce nu am putut să fiu mai convingătoare?
sau mai degrabă… ce m-a oprit să fiu sentimentală, în sensul de jucăușă și să nu-l fac pe bietu’ copil să se întoarcă împreună cu ta-su, să-i țină ăla predicile lui, chiar dacă o făcea calm și plin de afecțiune și grijă și etc etc (ceea ce n-am văzut niciodată la un tată până acum) și să stea cu capul plecat, în scăunel, minute în șir?

m-am simțit ca o terminată. m-am simțit ca și cum aș fi fost cea mai mare scorpie din lume. și nici măcar n-a contat că dăduse cu pluta planoristă în mine. adică, serios, nici nu mă atinsese.

dilema mea: cum ar fi trebuit să procedez? cum trebuia să mă desfășor față de bietul copil?

[ ulterior și-a revenit, ne-am făcut cu mâna, evident că încercam să repar cumva lucrurile, fiindcă eram măcinată grav de episod! mai ales văzându-l după ce s-a îndepărtat de mine și am ajuns să ne pasăm pluta planoristă de la unul la altul până nu se mai sătura… adică până și ta-su ieșise din schemă – acum avea un „nou” prieten de joacă. ]

la 180 de grade față de povestea cu băiatu’ are loc azi… nebunia care m-a făcut să scriu pe ‘rețeaua mea de socializare’ draaaagăă… în puii mei, următorul mesaj:

” Eu nu inteleg de ce dracului faci copii daca la fiecare cuvant pe care-l scoate tre’ sa-i raspunzi ofticata, ofuscata, enervata, frustrata, tipandu-i ca trebuie sa invete sa-si conduca viata dupa spusele/credintele tale. [Asta-i educare nu? (=supunere)] De ce tipi? Ce nu suporti la celalalt emitator? Ca creste? Ca devine constient, coerent si cere pt ca vede&vrea? De ce tipi? Nu-ti suporti creatia??”
Asta as intreba-o pe fiecare descreierata de pe plaja.

Nici nu mai ai nevoie de muzica.
Daca te deconectezi de motive/cuvinte si te conectezi numai la sunete, sa vezi ce beat-uri si drum&bass-uri ies.
Aviz amatorilor de Beatbox.

Așa… și în sfârșit, am trecut de detaliile necesare ca să înțelegeți și voi ceva… și mă pot desfășura gândind în voie.

Facem alegeri. Dacă ajungem să vrem copii, e tot o alegere. Alegem cum să ne comportăm cu ei, cum să vorbim cu ei, cum să-i educăm (și-aici nu intru în discuția universală despre ce a fost, a ajuns și va continua să însemne acest verb lângă substantivul „copil”), cum să-i îmbrăcăm etc. deja intru în subcategorii.

să rămânem la ălea mari.

sunt și eu copilul cuiva.

și mă trezesc în veșnicele discuții cu diferențe dintre generații.

de ce? simplu. ai mei aleg să mă județe prin propriile lor sisteme de referințe.

și mai aleg și să facă totul (să-mi dea exemple, să mă pună să aleg și eu la rându-mi, să mă comport) tot după sistemele lor.

asta nu-i musai rău. chiar am nevoie de îndrumători, dar nimeni nu are nevoie de un spirit autoritar atât de pronunțat.

când se sare calu’ apar măgaru’… (că-i fiul, fiica sau părinții.. depinde cine are clonțu’ mai șm.)

uitându-mă azi la exemplu’ cu gagica care țipa, doar din realitate e inspirat – și uitându-mă la ce vedeam ieri, pe iarbă: un copil plin de bucurie și viață, stând șezut între picioarele mamei lui, rezemat de piept și de burta ei … înțelegeam care-i diferența dintre oameni, de unde pleacă, de ce ea există, de unde pornește… filozofeli de-ăstea.

Anunțuri

Împarte gândurile tale

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s