în sinea mea

până la urmă, după câteva zeci de minute înșirate printre linkuri, recomandări și muzici descoperite (sufficient jazz 😀 ) am ajuns să apuc curajul de gât și să aștern mai jos câteva lucruri.

dacă le-am scris, cu toată străduința mea să le găsesc, n-am dat de ele; așadar iertați-mi lipsa de legături între idei și gândurile de altă dată și cele de acum. e suficient că ele sunt prezente în capul meu de mult timp. (nici nu mai știu cât timp a trecut de când am scris ultima dată despre pretențiozitatea mea…)

nu-mi place cum am terminat anumite lucruri cu niște oameni.

nu-m place deloc. dar despre asta, voi vorbi pe final.

am plecat, răvășită de furie sau de nervi, fără să mă mai uit înapoi, fără să las loc de cuvinte, tranșantă, puternic, cum mereu am făcut-o, ca o tornadă.

dar oamenii ăia n-au încetat să existe pentru mine. eu mi-am dorit și am făcut în așa fel să dispar din viața lor (e o iluzie, fiindcă celălalt alege dacă te uită sau nu, ce își amintește despre tine și ce vede în tine), din peisaj, să tai orice sâmbure de comunicare (de la dezamăgirea provenită din nemulțumirea adusă de situațiile respective, de datele „problemelor” – de cele mai multe ori chiar așa le-am numit, de atmosfera care se complica).

au rămas suspendați de chei, așezați pe-un raft, puși printre cărți, așezați în cutii de scrisori, ținuți minte la orice oră în folderul din calculator, uneori în fanteziile și amintirile trăite și retrăite aproape zilnic și căutați pe facebook… de fiecare dată ca să-mi tai elanul când mă gândesc să-i contactez.

tocmai pentru că, pe-atunci provenită din nervozitate și furie, acum provenită din capacitatea de a vedea lucrurilor diferit, evoluție și din dor.., nemulțumirea a rămas. (s-a doar transformat. a alunecat dintr-o extremă-ntr-alta.

uneori chiar și un like spune enorm pentru mine, dar doar pentru mine. și e cel mai bine așa.

de multe ori, m-am întrebat ce-am lăsat în urmă, dar doar în sinea mea- nu m-a mai interesat cu adevărat. probabil dacă făceam asta, încă eram acolo, cercetând, făcând parte din, existând în realul acela, în realitatea aia determinată spațial și de personajele participante la sharing.

la cum am fugit, de ce m-ar mai fi interesat?

n-au ieșit lucrurile cum am vrut eu, dar nici nu le-am înțeles. de cele mai multe ori au lipsit părți de discurs. din cealaltă partemereu m-am tot chestionat referitor la blocajele pe care le declanșez în ceilalți cu… o grămadă de chestii tipice funcționalului meu – avânt, dârzenie, dorință, cerințe, determinare, legământ, loialitatea… prea mari toate, prea puternice… prea mult. fiindcă oamenii se deschid când le lași spațiu. când îi bagi în cuști imaginare, nu scoți de la ei decât tăcere.. când ești norocos. „Lasă lumea să te dorească” spunea cineva (un alt expediat prin curierat rapid…)

cred că asta aș putea-o aplica pentru toți pe cei pe care îi doream, îi doream activ în viața mea, să împărțim amintiri, prietenii, gânduri, drumuri și mai ales să-i văd crescând, devenind oameni frumoși, însemnați, reușiți și împlinindu-se.

dar rămâne faptul că eu scriu despre ei, cu ei în cap de cele mai multe ori, că au declanșat în mine schimbări și reflecții, ceea ce e valoros și că probabil niciodată nu voi mai apuca să le mulțumesc în realitate pentru tot răul-„răul” (cu și fără ghilimele) făcut mie. fiindcă nici nu caut să mă intersectez cu ei – le e mai bine lor în viața lor, fără mie în vreun peisaj (până la urmă mă simt mai puțin vinovată dacă eu nu fac nimic ca ei să-și amintească de mine, nu mă consider responsabilă, ceea ce trebuie să recunosc că în asemenea situații, e ceva odihnitor) și nici invers/pe celălalt sens de mers n-au de ce să apară semne de comunicare.

într-adevăr, pot spune că pe mine se aplică vorba mai redată în scrieri, pe-aici, spusă de cel „atârnat la chei”.. „oamenii se gândesc mai mult la alți oameni decât am crede noi că se gândesc.”

a da. și mai rămân vorbele lor și învățăturile directe și indirecte de la ei. și mereu, fiindcă așa mi-s eu, drepturile lor de „autor” respectate cu fiecare ocazie. știu de unde e melodia ce-o ascult, cana ce-o văd, cu cine obișnuiam să beau 3în1, avionul, fâșia roșie, florile uscate folosite ca sigilii, stick-ul dat și pe care niciodată n-am apucat să-l folosesc și care e dement de drăguț, neprimit înapoi niciodată în fapt, conversațiile de la telefon și cărțile niciodată apucate să le returnez. (cred că nici nu voi mai avea ocazia)

dar pe undeva, pe-aici prin mine, ceva prinde rădăcini și înflorește: e o vorbă a unei persoane reîntoarse recent în viața mea – „Știam că la timpul potrivit ne vom revedea.”

doar că nu toți oamenii trebuie să se întoarcă și nu cu toți apuci timpul potrivit…

probabil viața o să-ți arunce în față un moment de tipul celui descris în Dragă viață, de Murno…

Și s-a întâmplat în cele din urmă. În timp ce traversam o stradă aglomerată și nu puteam nici măcar să încetinesc. Mergeam în direcții opuse. Ne-am privit amândoi țintă, perplecși, chipurile alterate de trecerea timpului. (…)

Mi se părea că încă puteam să ne croim drum afară din mulțime, că într-o clipă aveam să fim împreună. Dar la fel de sigură am fost că aveam să ne vedem fiecare de drumul său. Și așa am și făcut. Nici un plânset înăbușit, nici o mână pe umăr când am ajuns pe trotuar. Numai străfulgerarea aceea, într-o fracțiune de secundă, când unul dintre ochii lui se căscase.

cam cu atât mai rămâi…

Anunțuri

O părere la “în sinea mea

Împarte gândurile tale

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s