de ce mai râd

mă bucuram în dimineața asta că ascultam un cântec frumos, de harpă și fredonam pentru că-l lăsam să mă încânte, lăsam să mă uimească și să mi se întipărească în minte. imediat sunt atenționată că nu fredonez „cum trebuie”.

ce-ar fi tu ăla de comentezi și ești așa de supărat de momentul meu când încerc să mă simt bine, să-ți bagi un băț în fund și să vezi dacă așa te simți mai bine?! că asta mi bagă mie pe gât când cei ca tine imediat comentează! (da, comentez și eu când ceva nu-mi place, dar niciodată când văd un om care se bucură și pentru că a văzut un bec, fiindcă cândva, îmi amintesc, m-am bucurat și eu la fel ca el)

tocmai a trecut o ceată zgomotoasă de colindări stradali. da. de ce ar trebui să ne mire că existăm și noi ăștia de ne bucurăm să-i vedem?

da, erau țigani cel mai sigur, fiindcă probabil sunt dintre printre puținii dintre cei ce-au mai rămas cu arta de a se simți bine în comunitate, arta de a sărbători, de a simți ceea ce odată aducea circul sau târgurile de pe lângă circ.

dar îi apreciez și stau în picioare pentru ei pentru că s-au pregătit cu costume, și-au pus frumoase ciucuri la urechile urșilor și s-au îmbrăcat așa cum odată se îmbrăca românu’… obiceiurile ăstea de cele mai multe ori șad doar în mâinile lor, în orașe, în sate și pe unde-i mai vedem. pentru că noi le-am abandonat. puțini români (și aia depinde după ce-i numești, categorie, naționalitate, etnie sau rasă), în regiuni tot mai restrânse le mai practică. de-asta îi admir, pentru că au rămas niște furăcioși de lucruri frumoase, prin culturile prin care trec. spre deosebire de noi, care suntem prea aglomerați să-i furăm pe americani.

nu toți sunt așa de anoști precum cei care trec pe lângă ei cu capul băgat sub glugă, cu haina trasă peste urechi, cu mâinile-n buzunar, de parcă le-ar fi rușine. ar trebui, căci au uitat, sub umbrela „vai câtă calitatea și câtă informație despre frumos cunosc eu..”, să mai simtă ceva, să se mai bucure de natura (primordială) a lucrurilor. știți, multe chestii au apărut pentru că omul avea nevoie să se bucure… nu numai desenele Disney, de după război… mai sunt unii care lasă să intre în ei ceea ce văd.

pentru noi, oamenii ăștia cărora nu le-a mai rămas prea multe de care să se agațe, există oameni din-ăia. fiindcă ei ne dau motive să simțim din nou, ne fac să ne oprim, ne fac să zâmbim. sau pentru oameni ca ei existăm noi, oameni așa cum suntem, flămânzi și gata să ne agățăm de orice ne oprește pe loc, pentru că simțim nevoia să mai simțim din nou. orice. orice ce e în afara banalului.

și că tot e freamătul cetății cu de-ale Crăciunului… păcat de toate eforturile de a promova comercialism, în locul acelui sentiment de bucurie și acasă pe care de multe ori îl numim, cam greșit după mine, tradiționalism. o tarabă cu cârnați nu-i de-ajuns să te facă să te simți bine și bucuros. nu pentru că e vina lor, ci pentru că noi nu am învățat să punem pauză sau hold în viețile noastre… nu îi mai lăsăm pe ei să ne bucure… suntem niște triști și fazi, niște încuiați și niște fițoși. bucureșteni.

Anunțuri

Împarte gândurile tale

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s