cum adorăm vestul și suntem furați ochiometric

sesizați construcția titlului, „cu piciorul stâng”, dar nimic n-am așezat degeaba. !

f recent, cunoșteam oameni (în tren, suficient cât să „guști” auto-rezumatele/caracterizările vorbitorilor despre sine și reușitele sau eșecurile lor, cu inflexiuni, senzații și adevăruri peticite după colțuri, așadar având ce să afli… dacă vrei să le scoți afară): capabili, „tocilari” [veșnicul portret al omului care învață, își vede de treaba lui, nu chiulește cu toată clasa, e bun, e bun mai ales când ne dă temele și are o tentă antisocială, dar care ajunge surprinzător de bine (în surprindere celor care își dau ochii peste cap, fiindcă ei au frecat-o și nu și-au văzut de realizarea lor și „fraierică” le-a luat-o înainte…), cu rezultate, cu bani să-i ruleze, cu planuri, cu idei, cu plecări etc.], muncitori, în cale de realizare (dacă nu dă peste vreo năpastă, sigur ajunși bine în viitorii ani; chiar și-așa… oricum reușiți, prin inteligența și munca lor – oameni „serioși”, mai generalist spus).

deși a trecut ceva timp de la începutul anului, m-am scăldat zilele ăstea în gânduri nu despre cum a fost

(ce-i cu porcăria aia de pe facebook, de-ți dă rememorarea anului?! nu era suficientă abundența de selfie-uri făcute la fiecare secundă, minut, oră, loc, wc, restaurant etc. de către toaaată lumea, aproape. mai bagă, mai bagă-i pe gât celui care vrea și el să vadă o actualitate a vremii sau ceva mai „inocent”
încă o dată!!
cât de minunat și spectaculos și mirific a fost anul tău CU TINE, că doar nu se putea ca profilul TĂU de facebook să vorbească despre altceva, evident – că doar de-aia îi spune personal, ca să se simtă și mai full decât e după masa de Crăciun.. )

ci… m-am simțit comodă să visez la idei sau la soluții pentru anul ăsta.. sau de fapt pentru oricând, fiindcă nu îmi trebuie un timp anume ca să gândesc la lucruri ce mereu ar trebui să fie și să rămână tinere –  ca de exemplu, educarea, învățarea continuă, constantă, mai ales calitatea ei… ei și-aici m-am pierdut în cugetări.
două discuții, de pe tren, întâmplător sau nu, mi-au rămas în cap: c-un student și c-un moș. studentul vorbea despre dilema mutatului în capitală – s-o facă sau să n-o facă, iar moșul mutat în capitală pentru nepoți, vorbea despre copiii lui, mutați anterior tot…, realizați de când cu întâmplarea. rămâneau nepoții…

… și eu. (uitându-mă ascultătoare, cu ochii mari la ei, rumegându-le, pe cât mă lăsa imaginația, spusele și dorințele, afirmațiile și cerințele… „în pom” mai pe românește)

cu gândurile veșnice… unele puse pe-aici, înșirate sau grupate, după cum m-am simțit mai dăruitoare în sinceritate, față de voi.
nu mereu scriu cu aceeași deschidere.
și m-am tot învârtit în zona „eu ce-mi doresc în 2015?” sau „ce mi-ai dorit în 2014 și în ceilalți ani și n-am avut”.

întrebarea rămasă e „voi (mai) avea (vreodată)?”

în 2015, în fapt ca și-n 2014 și ca în mulți ani din spate, vreau același lucru: modele, valori, calitate, îndrumători. nu să-mi arate mur’n’gură, ci să mă capteze, să mă apuce iar iubirea aia de carte, de descoperire, pe care nu să o am când merg pe stradă și mă uit la păsări și simt că undeva ceva nu face click, sun o prietenă și-o mai întreb de ce pasărea nu zboară cu burta în sus, pe spate. nu, nu genul ăla de simț, ci genul acela în care te afunzi în cărți de probleme (matematice sau nu) pentru că ești încurajat s-o faci, pentru că știi că ești sprijinit și chiar dacă nu ești ascultat și oricum ești un mic imbecil în fața maestrului, măcar să ai șansa de a sta în fața unui asemenea om…

simt nevoia de așa ceva. simt nevoia.

nu de disperați, care pe cât de disperați sunt, pe atât de departe se duc. și să îndrăznească vreun mincinos să mă contrazică! chiar îl rog!

fugim în țări cu denumiri pe care nici nu ne mai chinuim să le memorăm, fiindcă știm decât muntele suprem și mega popular (sau nu) pe care o să ne „confruntăm” cu noi înșine. serios?! da’… de ce-ai plecat de la mama de-acasă și nici măcar nu i-ai sărutat obrazul? sau în fapt, ai cam făcut-o.. doar că n-ai pus prea mult accent. erai prea îngâmfat să te ții țapăn, să nu cumva să cazi.

dacă mi-aș aminti de câte ori m-a ridicat mama de jos, când eram doar de 40 de centimetri și învățam să merg…

n-am nevoie de oameni care simt că trebuie să se ducă să se lupte cu nu știu ce condiție meteo ca să mai simtă ceva. am nevoie de oameni care se chinuie în realitățile ăstea să reușească, fiindcă cred în sine, fiindcă astfel îi pot descoperi, găsi, mă pot înțelege cu ei, ei pe mine, eu pe ei nu prea.. fiindcă nu-s niciun colos.

corect, România te chinuie prea mult, în considerentele unora. și totuși… nu e mai grav prin alte culturi/țări?

avem iubirea (fiindcă o văd ca o manie furătoare și dătătoare de sclipiri prin ochi, înălțătoare de gâturi și nasuri pe sus) să spunem mereu că dincolo e mai bine, că acolo se fac lucruri mai frumoase, mai bune, mai calitative, iar cred că dacă mă apuc să încerc să fac o listă cu foștii elevi ai liceului ce l-am absolvit care au plecat spre Marea Britanie, să studieze, păi mă las înainte s-o încep, fiindcă sesizez că apuc să mă îmbăt cu chinul aducerii aminte a numelor lor…

și totuși – reiau ideea – inclusiv eu, probabil din cauza denaturării… mă uit la vest și zic „woaaa, ce conferințe fac ăia; ce cărți scot; ce profesori au; îți dai seama ce înseamnă să ajungi profesori universitare la ăia la facultate????”… adică ăia fac pâinea cu aur, iar făina noastră
[încep să cred că e ceva mai naturală decât a lor (dacă nu bagă ăștia cine știe ce pulbere de metal sau substanță nu știu de care ca să mai moară cei slabi) – dar asta e doar teoria conspirației.. săriți peste..]
e caca, ăia rup stilu’ cu învățământu’ când noi punem manele la ore.

stai nenică, că nu peste tot e așa. ce?! la noi nu se poate?

din toate istorisirile auzite în ultima perioadă (de când cu sărbătorile ăstea), am rezumat că oamenii chiar atestă existența unui învățământ făcut și pus în practică mai cu simț de răspundere decât ceea ce rar mai avem ocazia azi să numim astfel. (vezi cazul viitoarelor „profesoare” de pe băncile facultății, care azi studente, stau cu tableta non-stop pe facebook, în timpul orelor de curs; cred că am mai pomenit despre asta destul de des, pe aici – da Dom’le pentru că mă scandalizează fenomenul ăsta al imbecilității!) iar cea mai bună dovadă sunt exemplele celor care au reușit. sunt. și să fim sinceri, că toți se vaită că n-au bani sau că nu le ajung, și când colo…

pantofii, Dom’le, pantofii.. te dau de gol.

(am trăit și eu cândva în „vremuri mai bune”, în timpuri când conta mai mult, ceea ce azi e fugărit și slab apreciat, dizolvat din 2 vorbe și niște hârtii care dacă s-au stropit cu apă, nici ca hârtie nu mai sunt bune de folosit, la toaletă. eram mai uniți, mai frumoși, mai „specializați”… în a ne dezvolta. probabil, aici mi-e cursul normal al lucrurilor și explicația..)

dar țara care-și exportă inteligența și tinerii nu se mai poate numi țară. nu mai are dreptul să se mai numească țară.

curând [odată cu Iohannis ăsta, pe care nu-l cunosc deloc, dar care alții își pun încrederea în el – eu aștept să văd ce face cu niște treburi, iar apoi mai vedem…] vedeam oameni care erau dispuși să se întoarcă în țară 😮 încă stau și mă gândesc la situația lor… au făcut bine c-au plecat? n-au făcut bine? unde se încadrează – egoism sau solidaritate publică? politică sau familie? ăștia sunt oamenii controversați în opinia mea. pleci, pleci, dar de cele mai multe ori, rar te mai interesează ce mai e în urmă. dai naștere unui val… vin și alții după tine… și-apoi… mai are vreun rost să mai scriu eu despre țară, popor, studii, calitatea competitivității și alte baliverne? nu prea. deci, pot să-mi iau „megafonul” să mi-l împachetez în geamantan și să mă car cât mai repede de-aici, fiindcă… o să înceapă lumea să sară cu „huă” … (nu pun gândurile de mai sus în lumina contextului social-economic-politic creat de „stat”; altfel… n-aș mai scrie nimic, sau doar foarte puțin)

(și ceva totuși nu-i prea corect – dacă plec pe premisa că postul ăsta merită tagul „vise” atunci deja l-am atârnat în cui, cu inconștientul, ceea ce semnifică că mă dau bătută într-un sistem unde lupta nu-i încă serioasă – va fi serioasă când toată țara va lua vuvuzele și-i va bântui 1001 de nopți pe aleșii noștri, la fiecare casă prezidențială, oficială, neoficială, cabană de munte, orice, până vor înțelege că unii dintre noi vorbesc serios când își cer drepturile; dacă nu măcar să schimbe denumirea regimului politic din Constituție, măcar așa știm o treabă…)

colac peste pupăză… între timp (în timpul editării acestui post)… și ca să încheiem „cu piciorul drept” „Domnilor și Doamnelor, iată ce mi se comunică în căști”… despre cum ne fură vestul

Anunțuri

Împarte gândurile tale

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s