povestea asta vă pare cunoscută

am obosit…

am obosit alergând după bani, din care nu înțeleg nimic. iar așa va fi probabil cea mai mare parte din viață.

scriu de la muncă. ciudat. probabil foamea pe care o simt de ceva vreme – de intimitate, de intimitatea scrisului, de a mă cotrobăi în sinea mea cu o stare de bine, mă face să nu mai fiu precaută. și ce dacă aș fi verificată pe ce site-uri stau, și ce dacă ar fi verificat ceea ce tastez, și ce dacă colega mea apare și eu nici nu mă mai trezesc să ascund vreo fereastră? doar îi observ prezența, vine, pleacă, trece și cam atât.

am obosit să sar. să sar de inimă sau din umeri când aud zgomote, pași, tocuri, mai ales tocuri, când arunc casca din ureche sau apare lupu’ în cadrul ușii.

în ultima vreme cu asta m-am ocupat – am încercat să găsesc un loc unde, făcând numeroase compromisuri cu mine însămi, motivată de datorii și nevoia și datoria de a le returna, pot sta.. și pe-ici, pe-colo, învăța câte ceva și apoi după multe zile în care nu sunt la opt fără un sfert aici, iau niște bani…

puțini. oricum, e ceva de început, nici eu nu știu ce, nici ei.

am tot schimbat, când am simțit că nu pot… aici, în schimb, am ajuns să trebuiască să rezist. bănuiesc că voi știți mai multe și cunoașteți mai bine decât mine cum stau lucrurile cu munca/muncile..

nu e chiar teribil. dar suficient de plin de nefiresc ca să obosesc. n-o să mă apuc să vă descriu peisajul. n-are rost. voi știți: aceeași oameni de care ne lovim și pe stradă și-i criticăm sau îi vedem și nu ne plac.

chiar dacă e un colectiv micuț, nu e chiar ales. a, bineînțeles, s-au ales ei, asta așa e. potrivindu-se, modificându-se, jucându-se, bârfindu-se împreună.

așteptările nu erau ca de obicei. dar după un început promițător, ca de obicei în asemenea povești, a venit dealul… să-i spunem așa. e cel mai onest.

de ce în ziua de azi mai apari în fața oamenilor și-ți dorești să fii remarcat? când știi că oricum legătura debutează cu critică și o „luptă în piepturi”? chiar e îmbucurător să câștigi? în fapt, de câte ori au timp ceilalți să se lase câștigați de-o persoană admirată? mai stau, mai șed pentru asta?

roiesc. mulți roiau în jurul fetei de la metrou, în alb, din dimineața asta. dar nimic ce să-i atragă ei interesul. atunci pentru ce? pentru cine? pentru sine. și împrejurul? devine doar spectator. mai dăm voie spectatorului să se implice? dacă ne e clar status-ul, de ce am mai vrea, noi spectatorii? pentru simțuri? pentru câștigul minții?

chiar, apropo de oameni… cred că aș vrea să tot merg la seri de teatru, cum a fost cea de pe Plevnei, la Casa Studentului. regret că am pierdut multe oportunități acolo. nu mai mă gândesc la oameni, ci pur și simplu la niște lucruri pe care le-aș fi încercat, să văd cum m-aș simți eu cu mine. dar nu era atunci vremea când gândeam astfel.

am nevoie de ajutor pentru terminarea încă unui ciclu de „n-am de fapt timp să șed să analizez și să mă decid ce-mi place, ce-mi place dom’le cu adevărat” – numit generic școală. am galopat ani la rând prin ea. am tooot galopat, am alergat – să ajung la fix, să prind profesorii, să prin colegii, să iau notițe, să apuc să scriu până nu se ștergea tabla, să fac temele, cât mai repede, ca să mai am timp… să prind autobuzul, să intru transpirată în clasă, să iau premii… să fac voluntariat, să ajung să împart timpul, să mă cresc… să ajung tot mai departe de casă, să învăț printre cei buni, să greșesc printre ei, să găsesc alte „curbe” pe lângă ălea ale succesului, să, cică..mă pregătesc pentru viață. o laie. nu spun că alegerile n-au avut un fundament. spun doar că … lucrurile s-au așezat în felul lor, iar eu nu m-am gândit la asta pe-atât de complex și profund, cât să cuprind și asemenea detaliu. nu știu ce-aș face dacă aș fi pusă în fața unui moment ce-l văd acum mai decisiv în existența mea, din nou. probabil, aș tot rămâne blocată în a cântări lucrurile. mă amuză în fapt toată chestia asta. gen.. descoperă-l pe Noe..

și totuși mă tot întreb pe cine să întreb. despre cum să fac lucrarea aia, ce înseamnă… lucruri care nu-mi sunt clare și nici nu le simt între degete…

m-am mai gândit să găsesc cauza ne-simțirii mele. dar, nu văd nici într-acolo. am niște motive pentru ce-am ales, dar îmi lipsește să înțeleg cum se tratează tema mea. e cineva, dar nu știu dacă e cea mai indicată persoană la care să apelez pentru asta – mă simt ca și cum m-aș uita la mine și aș rămâne mirată… „fix lucrurile ălea nu le înțelegi? dar la ce-ai mai trecut prin toate ălea, dacă asta n-ai priceput-o?”

și crede-mă că aș vrea să termin odată și cu ciclul ăsta, să pricep ce-i aia și pot fi mai puțin obosită după. până atunci, rămân și acumulez tot mai multă oboseală, iar de trăit tanti-farmacistă, nu trăiesc eu sănătos deloc…

considerați-o ca pe-o pagină din „jurnal” – ăla care niciodată nu a existat, fiindcă stiloul și agenda zac în rucsac, bântuindu-mă, dorindu-le. și totuși cea mai mulțumitoare intimitate e momentan între mine și bucata asta de plastic (și alte chestii) luminoasă – monitorul, nu altceva : ))

Anunțuri

Împarte gândurile tale

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s