s-a umplut lumea

Ne permitem, luăm, cumpărăm, mergem, călătorim și totuși în unii dintre noi zace ca un copil cu intenții ascunse pe podea, un alt sentiment.

Avem sufletele atât de grele, întunecate sau absente uneori, cât încep să cred ce mama mereu spune… Că lumea a uitat de Dumnezeu.

Spuneti-i în felul vostru, dar ceva acolo probabil că există. (Și mereu am susținut că mai bine cred și pierd asta decât să nu cred și să pierd totul. Când e momentul oricum goi rămânem în fața a ce instanțe există. Desigur. Poate doar avem noi nevoie să folosim cuvinte. Dar dacă oamenii nu simțeau ceva, de unde marea nebunie de a numi și a atesta @?)

Curățăm suflete?

Nu ne mai curățăm nici casele, n-apoi sufletele. Poate în fapt ce îmi șade în jur spune mai multe despre mine față de ceea ce pot percepe acum conștient.

Totuși mă apropii.

În goana după liniște, cred că mă tot învârt în jurul țării, fără să mă duc acolo unde creierul știe că e, că o găsesc.

Fac alte alegeri. Cumva parcă ceva mă îndeamnă mereu să aleg ce știu că nu e chiar cea mai bună decizie, parcă din curiozitatea eșecului (?!?)…

Asta mă duce și mai adânc în neliniște. Dacă se întâmplă asta, de ce se tot întâmplă? Fiindcă ocolesc… Problema?

Poate că a lua taurul de coarne nu este chiar cel mai diplomatic gest, deși niciodată nu am excelat la asta, dar sănătatea ce ți-o aduce ce urmează? De ce nu valorează suprem? Nu sunt suficient de egoistă?

Sau sunt prea plină de depărtarea de mine?

Uneori mi-e dor să trăiesc sub influența mamei.

Să o aud cum mă cicălește să spun Tatăl Nostru la culcare.

Când vremurile te strâng, acolo te retragi. Uneori, dacă așa ai fost învățat.

Da, știu, cuvântul învățat nu este pus degeaba acolo.

Dar de când luăm credința în ce vrea a fi ea drept ceva rău?

S-a umplut lumea de rău înainte să apuce omul să perceapă măcar că celălalt crede în ceva, iar el nu pricepe în ce.

Nici n-a întrebat prea multe.

Încep să simt că nu față de o cărămidă ar trebui să am cea mai mare grijă, ci față de ce mișcă peste tot. Și încă câți sunt.

Mă întreb oamenii care chiar fac asta in daily basis… Cum se simt? Mai simt?!

Rugăciune.

Cum o faci tu.

Fă-o doar. Tu ai nevoie de ea, nu ea de tine. Cel puțin nu știm încă.

Și dacă ar fi să fie așa, că tu să îi dai crezare, să existe, să fie doar datorită ție.. ce rău ai făcut în toate astea?

Ispita altuia? Nu.

Eliberarea lui? Depinde ce înțelegi prin eliberare.

Liniștea lui? Dacă îl calmează să se roage, probabil că da.

So, there you go. Ai făcut ceva bun.

Repetă! În orice formă.

Lumea, eu, ceilalți, poate cei pe care nu îi vezi, au nevoie de asta, de mai mult bine!

Reclame

Împarte gândurile tale

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s