cum e să fii respectat

aaaaah..!

și iată-mă în bucătăria mea mică de 2 pe 5, la masă, după mult timp, scriindu-vă.

de obicei nu scriu despre așa ceva, cel puțin nu-mi aduc aminte să fi scris, deci e ca și cum n-am scris. cert e că… acest text nu-și avea loc în agenda mea cu foi veline unde scriu maxim un text pe lună „de dat mai departe”.

acest text, cumva, își are mai bine locul aici, printre voi, cei care probabil vă recunoașteți în tot ce veți lectura.

am ajuns ciuciulete acasă, dar aș repeta oricând experiența asta din nou! e a doua oară când mă prinde ploaia (torențială, nu e ca și cum n-am știut de ea de dimineață când am verificat aplicația, cred că nu mi-a păsat prea tare sau am vrut să fentez universul, încrezându-mă că eh.. lasă că poate nu ploauă chiar atunci)

a fost prima zi acolo, cumva voiam să am această combinație de lucruri care-mi plac. și așa s-a și întâmplat. îmi place mult la ei.

am început un nou job, am schimbat compania, sediul, zona, oamenii, totul. aproape.. eu. eu nu m-am schimbat. prea mult.

m-am trezit într-o încăpere deschisă. colorată, cu alb în loc de gri-ul birourilor din Pipera. ce frumos era spațiul lor de Induction. am fost 2, atât. 2, nu 100.

o discuție calmă de abia o auzeam pe Alexandra. (later edit, la verificare: toți colegii sunt calmi și asta e ceva fantastic și-mi place tare mult, fiindcă chiar mă pot hrăni energetic cu acea stare de almost Zen)

a urmat un tur cu 3 elemente: curtea exterioară (1) ce face legatura cu cantina (2) și sala de sport (3); atât! undeva pe drum îmi povestește că au biciclete de împrumutat de la muncă (?!?!?? ce companie are facilitatea asta?!?!) și că locul e supravegheat video, unde îți poți lăsa bicicleta, iar accesul se face pe bază de badge.

când am ajuns la biroul meu, am găsit sticla de Sanitol pe birou, iar managerul era rușinat că n-a luat-o mai devreme; el îmi ștersese biroul. ce șef face asta?!

mi-am găsit căștile sigilate, în pachetul original, nou-nouțe, iar tastatura la fel – CURATĂ, nouă, mai silențioasă decât cea a laptop-ului meu!

când am povestit cu Alexandra în acel scurt Induction* despre pauze și contorizări, am aflat că ei nu au așa ceva. nu există un program unde să îți schimbi status-ul de fiecare dată când te duci la wc că ești om, nu țipă nimeni după tine că ai o urgență sau răspunzi la un telefon scurt și nu există contorizări ale orelor de program pe bază de badge, în sensul că probabil undeva se vede când vii, intri, pleci, dar nu e pușcărie!

* (apropo, tot Induction-ul la ei a durat maxim 3-4 ore, nu să ți se spele creierul o săptămână cu căcaturi ca dincolo)

îți este acordat un timp relativ de 30 de minute până să te apuci de muncă, după ora de începere (oficială) a orelor de program. că poate da, e trafic sau ai nevoie să te oprești să-ți iei o cafea.

ceea ce am experimentat azi m-a făcut să mă simt și să știu că sunt venită din peșteră, o peșteră sumbră unde oamenii te denigrează și îți atacă intelectul, inteligența emoțională și orice ai vrea vreodată să fii. asta e și chestia, acolo nu poți să fii.

plecarea de pe 30 m-a învățat ceva: șefii nu sunt cei care se bucură de plecarea ta – ăia sunt niște lingăi ce au sabotat rapoarte sau te-au folosit pentru niște excel-uri, unde ești doar un nr.crt., un rând, un sclav. nu sunt șefi fiindcă în tot parcursul tău, sub aripa sau lângă ei, nu au pus osul să te învețe nici măcar note de bun simț.

m-a mai învățat cât de multe spun oamenii de la fumat despre o companie: dacă îi vezi îmbufnați, stresați, înjurând sau având acel chip fiind pe cale să o scoată pe gură, înseamnă că acele ore de muncă îi fac să se simtă așa, înseamnă că managementul companiei pune presiune nejustificată (atât timp cât oamenii lipsesc – iar alții nu se fac eforturi a se crește/școli) pe angajații săi sau pur și simplu înseamnă că la nivel de companie situația nu e pretty nice. când îi vezi relaxați sau râzând de tot soiul de tâmpenii știi că poate totul nu e roz, dar e manageable. cumva, cu eforturi comune se va ajunge la un consens.

să nu mai zic de scaun! scaunul ăla pe care stau este acel scaun ce-l vedeam la oamenii ce-și aduceau de acasă(!!) scaune la fostul loc. pe românește – îmi pare rău, dar pulifrici ăla de „șefămiu” (nu merită osteneala gramaticii) – n-a stat în viața lui pe un scaun cum am EU în momentul de față >:)

îmi pare rău, dar nu mă pot abține să nu fac această remarcă. și știi de ce o fac?! fiindcă cineva m-a pus cândva la o masă și și-a dorit să mă simt specială, și jur că m-am simțit specială după ce DA, am mâncat cea mai bună și gustoasă mâncare făcută vreodată de cineva pentru mine.

eh, fix așa m-am simțit când am văzut cum m-au primit oamenii ăștia. o mână de băieți/bărbați, sunt 3 cu șeful 4, iar al 5-lea e promovat, mi-au șters biroul și mi-au dat căști noi și au mâncat cu mine la masă, în pauza de masă, bârfeau despre toate ale lor, ca și cum mă știau de nu știu când. când am pus mână pe scaun, mi-a ieșit fără să gândesc, m-am auzit ulterior … „I feel like a Queen.”

iar faptul că zilnic mă voi urca la etajul 9 să mănânc, iar de-acolo voi vedea tot Bucureștiul… îți spun eu că măcar pentru fix fraza asta a meritat să suporți textul de mai sus.

nu mai zic de apusuri.. sau verde. ce priveliște!

m-am simțit respectată, m-am simțit bine primită și încurajată să fiu acolo, alături de ei, un soi de soră, să nu critic, să fiu relaxată, dar serioasă în acel timp, să exist într-o cultură organizațională care nu scoate și imposibilul din oameni doar pentru că le oferă două monitoare.

m-am simțit neobișnuit, fiindcă mulți dintre noi toți nu suntem învățați cu binele. ni se pare overwhelmed să ai parte de ceva BUN și pozitiv și așa cum trebuie.

un singur email am dat azi, în care am spus tot – fix lucrurile de mai sus.

există momentele de început, cel puțin în viața mea, ce mi-au demonstrat (pe lângă prietena mea ce mă bătea la cap să le ascult mai des sau să am încredere în mine mai des) că începutul spune multe, că feeling-urile sau intuiția e fix ceea ce se leagă cumva de tot și armonizează totul și în tine, și în afara ta.

este prima dată când vorbesc pozitiv despre un loc de muncă, este prima dată când vorbesc despre un loc de muncă punct. fiindcă am simțit oamenii ăia că așa sunt ei și că nu mă perie nimeni cu nimic.

probabil va fi muncă, dar parcă mă duc 11 km zilnic dus, 11 km întors cu bicicleta, de mai mare dragul la muncă.

orele de lucru încep la 9.

mă trezesc dimineața, dar nu ca să mă loghez într-un sistem idiot, unde policy-ul de întârziere prevede maximum 3 minute, unde mai pui că se începea la 7. …7 fucking AM.!!

să mai zic?!

cineva mi-a dorit să am parte de Oameni.

da, cred că asta se întâmplă, am parte de Oameni.

și jur, că am fost atât de singură ani la rând.

mulțumesc Oameni faini! vă mulțumesc din suflet! mi-ați dăruit o zi minunată ce n-am s-o uit niciodată, în această viață!

 

NB: era să uit, iar ca facilități salariale sau beneficii, da, nu dau pe afară, în sensul că ai salariul de bază și bonuri de masă, cu o asigurare de sănătate, nu platforme de sute de beneficii scumpe, cu un buget ce de multe ori nu reflectă decât nimic-ul ce reprezinți pentru compania aia. și știți ce?! mi se pare mai important ceea ce oferă ei indirect, tot ce e mai sus, fiindcă beneficii îmi pot adăuga singură dacă mă simt bine la muncă, dacă sunt motivată, dacă exist cu o productivitate crescută la muncă etc.

să tot mai scriu despre lucruri pozitive de-acolo 🙂 să tot mai fie!

Împarte gândurile tale

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s