Stejarul singurătății

Am uitat sau omis că mi-e frică de câini.

Reghin e fix acel orășel unde n-ai vedea țipenie de om dacă ar fi zăpadă pe străzi. E frumos, liber, lejer, aproape fantomatic! Eu m-am îndrăgostit de el. Are acea emoție cu sine, de parcă am mai găsit un loc unde să-i spun „Acasă”.

Străzile sunt mai lungi pe Google Maps, iar oamenii sunt mai drăguți dacă îi întrebi direct pe ei, ba chiar te „trag” de urechi drăgăstos, prin felul lor de a pune accentul pe cuvinte, de ce n-ai întrebat pe cineva decât să folosești aplicația aceia.

Chiar dacă îți comunică că n-ar proceda ca tine, te lasă în plata ta și te ajută.

M-am lovit de nenea Vasile (habar n-am cum îl cheamă) pe drum spre pădure. M-am aventurat pe înserat spre Stejarul Singuratic. A fost așa frumos!

Nenea Vasile și-a primit de o cafea la final, dar n-am mai văzut așa om surprins că i se răsplătește ajutorul.

Mi-a spus că dimineața pe la 7-7 jumate urșii o iau prin partea de pe deal a pădurii și vin la tomberoane. Mi-a spus că nu-i bine că m-am decis să merg singură până la Stejar, dar nu-i chiar așa problemă. Mă însoțește el.

Zicea că are 2 fete și că un ginere de-al lui e din Alexandria, că pe vremuri se proiectau filme în pădure, când era Ceaușescu și se țineau super petreceri la restaurant. După ’90 a venit un patron mare cu bani și-a ridicat ditamai maison-ul, acum mai fac și ei câte-un Revelion și el își obține pâinea lucrând la centrala termică.

Mi-a spus că umblă oamenii, pe la marginea pădurii, cu tot felul de drăcenii în cap, pe ei și în ei.

Mi-a arătat spre ce privește Stejarul, spre Călimani și spre Gurghiu, munții și valea – și spre Sovata.

Am tot umblat azi și aveam de gând să ajung și la Etnografic. Mai bine că nu m-am dus că era beznă și oricum nu vedeam nimic. Dar am ajuns aproape cu 50 m de poarta lui. Noroc de câini, când i-am zărit, instant m-am depărtat.

Am mai dat de unul când coboram din pădure și ce să văd în dreapta, un gard de cimitir. Nu foarte mare și înalt, dar dificil de cocoțat. Pfoai, dacă venea spre mine, mă salva cimitirul, dar poate doar în gând, că până mă cocoțam pe gard, mă apuca de gambe. Era un lățos bucovinean… mare. Negru cu cap alb, mare și bot gros. Labele.. nu mai spun că păreau cât mâna mea.

E curios câte lucruri sunt deschise duminica aici. Magazin chinezesc și multe alte tarabe sau magazine. M-am uitat și la cofetării. Deși pare liniștit, n-ai spune că ai atâtea locuri de le poți colinda pe străduțele înclinate.

Urci, cobori, urci, cobori. Faci un fund aici dacă nu ești obișnuit… Te ia nițel febra.

Te calmezi ușor când ajungi la cald și mănânci o ciorbă țărănească de la mama ei (hm, a fost bună, dar a salvat-o ardeiul iute), urmat de un snițel de-un fel special cu smântână și ustoroi. Doamne binecuvântat să fii că ne-ai dat usturoiul!

Mă înfofolesc în pătură să adorm..

Noapte bună, străzi de basm!